joi, 23 aprilie 2009

Saptamana 9: Rusii claxoneaza, evreii se blindeaza, nemtii vizioneaza

Am fost, in sfarsit, claxonat si nevoit sa traversez grabit. (Eu fiind pe trecerea de pietoni si avand verde.) Ca pieton bucurestean, nu m-a surprins situatia, pentru ca acasa imi aduc aminte de traversarile pe care - chiar si pe verde - trebuie sa le faci cu mare grija si grabindu-te, ca sa nu-i superi pe soferi. Ca pieton berlinez, insa, uitasem ca exista situatii de genul asta. Reflexele de acasa nu mi le-am pierdut insa (inca), asa ca, intorcandu-ma instantaneu sa vad cine e mitocanul si sa-i spun ce parere am despre el, m-am lamurit instantaneu de ce era asa de nervos: ii incurcasem planurile unui rus. Mai exact, unui sofer de la ambasada rusa, care facea dreapta de pe banda de facut stanga si tocmai atunci ma gasisem si eu sa traversez. Am vazut miscari interesante in circulatie si la noi, pe Kiseleff, unde rusii pur si simplu nu pot intelege ca trotuarul nu e o alternativa la mersul pe sens invers cu masina pe bulevard, preferand sa deranjeze pietoni, biciclisti, caini si ce mai e pe-acolo, pentru a economisi un minut, cat le-ar lua ca sa intre civilizat in curtea ambasadei, venind de pe Kiseleff. Cuvantul cheie: civilizat. ;)
In imaginea de sus: ambasada rusa, calda, deschisa si primitoare.
Dupa colt de unde stau se afla restaurantul Kadima, cu specific evreiesc, lipit de sinagoga de pe strada Oranienburg. Aici cuvantul cheie este precautie, o exprimare blanda pentru stresul permanent in care trebuie sa se afle locatia respectiva. Este, poate, singurul restaurant cu geamuri blindate din tot Berlinul si cu politisti patruland permanent la zece metri distanta de restaurant. (De fapt, e singurul restaurant blindat de care am auzit pana acum, dar am spus "poate", fiindca nu stiu care e situatia restaurantului de la hotelul Adlon, unde se stie ca ultimul etaj e blindat complet, dar despre restaurant nu am detalii). Clienti n-am prea vazut, se mai ratacesc cativa turisti din cand in cand, dar in rest presupun ca lumea nu e chiar atat de amatoare de senzatii tari. Am citit ca, in ciuda a ce s-ar fi putut crede, nu extremistii germani sunt problema localurilor evreiesti din Germania, ci anumite grupari arabe, care neputand actiona asa cum si-ar dori (a se citi "fiind permanent supravegheate de serviciile secrete germane") se rezuma la a sabota restaurante evreiesti prin actiuni de genul: spart geamuri, scuipat, din mers, in farfuriile clientilor etc. Chiar de curand am citit un articol despre un bistro cu specific evreiesc, care a trebuit sa inchida dupa doar cateva luni de activitate, fiindca raportul farfurii cu scuipat vs. farfurii fara scuipat era net in defavoarea celor din urma.
Mancare fara riscuri acum: cel mai bun sandwich pe care l-am mancat in viata mea, facut acasa (spre rusinea dar si spre incantarea mea nu de catre mine): unt de arahide + gem de fructe de padure + paine coapta de mine. Plus un pahar cu lapte rece. N-am cuvinte.
Aproape la fel de bun, dar pe partea sarata: un burrito de la Dolores, cel mai laudat loc pentru mancare mexicana in Berlin. Un fast-food cu ingrediente excelente, care da clasa multor restaurante cu pretentii. Au, printre altele, si limonada conceptie proprie: capsuni-tamarind sau lamaie-ghimbir-castravete. Limonada e servita in pahare congelate.In final, o descoperire-bomba (stiu, gluma e slabuta, dar trebuia s-o spun in contextul blindajelor): la statia de metrou Unter den Linden, una din cele mai cunoscute, pentru ca se afla la cativa metri de poarta Brandenburg (si e chiar in fata ambasadei ruse!), am vazut zilele trecute afisat, in conditii foarte bune si prezentand o uzura minima, programul complet al salilor de cinema din Berlin. Pe luna decembrie 1998. Vizionare placuta pana saptamana viitoare!

miercuri, 15 aprilie 2009

Saptamana 8: Hai sefu' facem frumos parbrizul, sa-ti traiasca frantuzoaica!*

Nu stiu cum a fost saptamana trecuta pentru voi, dar pentru mine a fost o saptamana a relaxarii. A venit vremea calda (in sfarsit, spun incantati berlinezii; mda, spun eu, preferand din totdeauna vremea rece). Sunt curios cat de cald o sa fie la vara, pentru ca mi s-a povestit de catre oameni care au petrecut mai mult timp aici decat mine ca vara, chiar si atunci cand e apogeul de caldura, e suportabila si ca nu se compara cu arsita din Bucuresti.
Am extins aria programului obisnuit de plimbari, avand in vedere ca odata cu Pastele catolic au venit si mult mai multi turisti in weekend decat de obicei. Asa ca am plecat cat mai departe de centru, nu in ultimul rand si pentru ca la stopuri si-au facut aparitia conationali specializati in spalatul de geamuri. Ce-i drept, aici nu insista daca le faci semn ca nu vrei, scuipa mai discret pe jos decat la rondul de la Razoare si incearca sa para bine dispusi, ca sa dea impresia ca se integreaza cat de cat in sistem. Si, mare lucru: nu oscileaza, ca la noi, intre a presta un serviciu
(spalat de parbrize) pentru a primi bani si a cersi pentru aceeasi bani (nici macar cu artificii gen mangaiati-l pe Vasilica), ci se concentreaza doar asupra spalatului. De parbrize, nu ma intelegeti gresit. S-au prins ei ca aici trebuie macar sa dai impresia de munca, altfel n-ai cum sa obtii atentie. Ii vad pe nemti nu-prea-incantati de ciocolatiii nostri, dar de altfel nici foarte deranjati.
Am si eu ciocolatiii mei proprii, in Müsli-ul bio mult laudat de la mymuesli.com, o firma facuta in 2007 de trei studenti din Passau, disperati de faptul ca nu gaseau nicaieri cerealele perfecte pentru micul dejun. Ba aveau prea multe stafide, ba prea putine bucati de ciocolata, ba nu erau de provenienta organica s.a.m.d. Asa ca au facut site-ul sus-mentionat, unde poti (pentru ca mass customizing-ul e la mare moda) configura propriul Müsli. Din ingrediente exclusiv bio, evident. Online, fara bataie de cap, repede si foarte placut ca experienta in intregime. Vine prin DHL sau, daca n-ai chef sa vezi pe nimeni, la Packstation.
Si pentru ca prin "nimeni" eu inteleg si armatele de turisti, am identificat deja cateva locuri deosebite in Berlin, ferite de continutul autocarelor. Unul din ele este parcul in jurul unui castel aflat in renovare. (Asta, impreuna cu faptul ca nu e plasat prea central, sunt motivele pentru care nici nu e lume. Inca.) Parcul in sine e superb, am intalnit o pisica neagra enorma, poate cea mai relaxata pisica intalnita vreodata, precum si diferite veverite dornice de cunostinta cu rarii vizitatori. Linistea e perfecta, iar mirosurile te fac sa crezi ca esti in mijlocul unei paduri, nu intr-o metropola.
In aceeasi ordine de idei, in gara a fost amenajat un spatiu de Paste, pe care poti sa-l admiri ziua (cand sunt acolo si cateva fete care simuleaza ceva, cred ca o iesire in parc) sau noaptea (cand nu mai e nimeni in spatiu, dar atunci ajung si eu pentru poza).Pe drum spre gara e un stop care sta pe rosu foarte, foarte mult. N-am cronometrat pana acum, dar ii vad in oglinda pe ceilalti soferi ca dau toti semne de plictiseala dupa un timp. Asta e cel mai bun moment, practic, pentru a ma bucura ca unele din masinile pe care le conduc aici au sistemul start-stop, care opreste motorul cand masina se opreste din mers si il reporneste instantaneu cand calci ambreiajul. In felul asta, nu poluezi inutil stand cu motorul pornit la stopuri interminabile ca cel de langa gara, iar management-ul modern de motoare garanteaza ca (re)pornirea va fi discreta si fara probleme. Si chiar functioneaza.Din pacate nu pot spune acelasi lucru si despre logica unui concetatean, care (cu numar de Potsdam, deci e de langa Berlin si n-are nici o scuza) blocase complet zilele trecute pe una din strazile principale pista pentru biciclete, toata lumea uitandu-se urat la el si sugerandu-i din priviri ca nu face bine ceea ce face, iar el stand senin si ignorandu-i pe toti, mandru de steguletul de pe bord. Am stat sa vad ce are de gand, s-a scobit putin intre dinti, dupa care a demarat incet, mergand pana la prima intersectie tot pe pista de biciclete. Asa le trebuie, fi-le-ar pistele ale naibii.
Am plecat apoi imediat la Gradina Botanica, sa ne clatim ochii cu lucruri frumoase si proaspat inflorite, a se citi magnolii, ciresi japonezi si tot felul de specialitati chinezesti, nordamericane, chiar si romanesti. Plus un espresso foarte bun, la cafeneaua din cadrul Gradinii. ;)
Va salut si ne vedem aici saptamana viitoare. As mai avea de povestit despre un proiect nou, fara legatura cu fursecurile, dar nu-i gata, asa ca va ofer doar un teaser:
*Bucuresti, 2007, in rondul de la Universitate

miercuri, 8 aprilie 2009

Saptamana 7: Reciclati aeroportul Tempelhof! Va raspunde un robot.

O2, una din companiile de telefonie mobila, a lipit pe automatele de bilete de la metroul din Berlin stickere cu mesajul "Nu vorbiti cu acest automat. Daca aveti intrebari, la hotline-ul nostru va raspunde un om, nu un robot.", pentru a promova faptul ca au un call center unde te intampina oameni adevarati, nu un sistem informatizat de prelucrare a cererilor sau a plangerilor. (O2 n-au nici o legatura cu administratia metroului.) Distractiv pentru ei, probabil, fiind satui de sisteme impersonale (am sunat si eu la banca zilele trecute si au intr-adevar un sistem de recunoastere a propozitiilor complexe; robotul te intreaba ce-ai vrea si tu poti sa-i spui "as vrea sa-mi trimiteti extrasele prin posta"; eu, sincer sa fiu, prefer varianta asta, impersonala, unui angajat obosit, care raspunde dupa multe sunari, nu stie sa rezolve problema si - cel mai rau, poate - vorbeste ca un robot, nefiind unul.) La noi, din cate stiu, toate hotline-urile sunt cu oameni la celalalt capat al firului, asa ca din punctul asta de vedere suntem avantgardisti.
Tot la metrou, o campanie mai discreta (si, in orice caz, facuta cu putini bani si multa initiativa personala) este indemnul la ocuparea fostului aeroport Tempelhof, pe 20 iunie 2009. Inaugurat in 1923, Tempelhof a fost unul din cele trei aeroporturi berlineze (alaturi de Tegel si Schönefeld) pana in octombrie 2008, cand s-a hotarat inchiderea lui. Tegel n-o mai duce nici el mult, fiindca pana in 2011 va fi inchis,
singurul aeroport din Berlin ramanand actualul Schönefeld, care va fi mega-extins si redenumit BBI (Berlin-Brandenburg International). Pana una-alta, autoritatile nu prea stiu ce sa faca cu ditamai terenul Tempelhof-ului in centrul orasului, si au incheiat in ianuarie un acord pe zece ani pentru desfasurarea, o data la sase luni, a unui eveniment de fashion. In restul timpului, nimic. Asa ca o mana (destul de mare, se pare) de berlinezi a hotarat ca nu are nimeni dreptul sa tina ocupat degeaba atata teren si ii indeamna pe toti berlinezii sa ocupe aeroportul pe 20.06.2009 si sa-l transforme intr-un squat imens. Avand in vedere ca problema squat-urilor e una semi-legala in toata lumea, s-ar putea ca initiativa sa aiba succes.
Aeroportul in cauza are o istorie foarte frumoasa si interesanta: Dupa cel de-al doilea razboi mondial, americanii l-au transformat intr-un important punct de sprijin militar, Tempelhof Air Base. Incet-incet au fost inaugurate si zboruri civile. In 1948, in timpul blocadei orasului de catre rusi, in speranta ca vor obtine intregul Berlin, americanii au creat asa-numita Luftbrücke, podul aerian care aproviziona Berlinul de vest cu lucruri vitale. (In timpul asta, rusii, in stilul tipic, taiasera pana si alimentarea
cu curent a Berlinului de vest, intrerupsesera transporturile pe caile ferate si alte mizerii comuniste prin care, evident, n-au facut decat sa ii atate pe americani si mai mult.) Si acum, unul din amanuntele frumoase: pilotii americani, cand se pregateau de aterizare, deschideau geamul din cockpit si aruncau din zbor privitorilor dulciuri (gume, ciocolatele, cutiute cu stafide) atasate de mini-parasute facute de ei din batiste. Era, practic, un teaser inainte de descarcarea ajutoarelor propriu-zise. (Dupa aproape un an de blocada, rusii au renuntat, dandu-si seama ca n-au cum sa faca fata eficientei americane.) Tot americanii au construit trei nivele subterane, inclusiv o linie de tren partial sub pamant, inclusiv o mega-arhiva de filme, distrusa de rusi "din greseala" (au dinamitat usa de acces in arhiva, fara sa tina cont de faptul ca vor arde toate filmele dinauntru).
Daca reciclarea aeroportului va fi destul de dificila (Politia a anuntat deja ca va fi cu mare placere prezenta la incercarea de preluare de catre popor a Tempelhof-ului), mai simplu e aici cu sticlele PET.
Reciclarea nu-i nimic nou, e peste tot, e si la noi, e foarte buna. Distractiva, insa, a devenit pentru mine abia aici la Berlin, pentru ca nu mai duc sticlele intr-un container, nu i le mai predau unui angajat oarecare, ci unui robot (a propos de O2, mai sus) care identifica fiecare tip de sticla prin rotiri succesive si scanari rosu-albastre ale codului de bare si printeaza, la finalul predarii a ceea ce ai avut de predat, un bon valoric pentru Pfand-ul pe sticle (o taxa pe care o platesti atunci cand cumperi sticla plina). In felul asta se creeaza un sistem circular care te obliga, practic, sa returnezi sticlele, daca vrei sa-ti recuperezi banii (in medie, 15 centi/sticla). In incheiere, o scurta filmare facuta cu mobilul la aparatul in cauza in timpul scanarii sticlelor. SF curat, vai ce-mi mai place.

video

miercuri, 1 aprilie 2009

Saptamana 6: Cu putin noroc, impuscati un premiu

Nu e pacaleala de 1 aprilie, serios! Ultima poza din post-ul de azi este o masina pe care am fotografiat-o in Berlin cu telefonul mobil. Era in miscare, dupa cum se si vede, asa ca imaginea e un pic distorsionata. Era si seara pe deasupra. Si, totusi, sunt doua elemente care dau de gol marca si tipul masinii. Daca cineva reuseste sa-si dea seama ce masina este (marca + tip), primeste de la mine (din pacate prin posta, nu personal - inca) un premiu constand intr-un pachet cu dulciuri. Astept raspunsurile pe mail, pana saptamana viitoare, la urmatorul post.

In seara in care am pozat masina in cauza eram in zona de vest din Berlin. Fie acolo,
fie in est (centrul actual este in fostul est), peste tot intalnesc in fiecare zi Dacii Logan, ca masina personala, taxi, masina-reclama. Citisem ca s-au vandut bine si in Germania si ca recent, in ciuda crizei, vanzarile de masini au explodat aici datorita primei de casare - Verschrottungsprämie - introdusa pentru prima oara acum, in ianuarie 2009 si care se ridica la deloc neglijabila suma de 2500 de Euro pentru masini mai vechi de 9 ani - cu conditia ca masina noua sa fie conform minimum Euro 4.

E timpul, avand in vedere ca blog-ul si cautariile de indicii merg deja bine si cam de la sine, sa iau in calcul si a doua etapa a sederii mele la Berlin, in care mi-am propus sa dezvolt o idee dulce sub forma unui experiment comercial. Pentru asta, imi trebuie in primul rand o firma. Sunt mai multe variante: pot sa folosesc firma de la Bucuresti si sa fac o reprezentanta aici ("mai bine nu", m-a sfatuit cu foarte bune intentii o reprezentanta a Camerei de Comert din Berlin, precizand: "o firma de la bun inceput germana e mai bine vazuta decat o reprezentanta in Germania a unei firme romanesti") sau pot sa fac o firma germana de la zero. Chiar de la zero nu poate sa fie, fiindca la nemti ti se cere, pentru un GmbH (srl-ul lor) un capital social de minimum 25.000 de Euro. Exista, insa, mai multe forme juridice care, din cate stiu, nu au un corespondent in legislatia noastra si care iti permit sa ai capitalul social pe care doresti sa-l aduci la fondarea firmei, fara a ti se impune o suma minima. In al doilea rand, am nevoie de o bucatarie profesionala, fiindca (asa cum e cazul in toata UE, inclusiv la noi) oricat de moderna, curata si bine dotata ar fi bucataria de acasa, sansele de a-ti aproba autoritatile sanitare sa o folosesti si in scop comercial sunt undeva pe la 1%. (In Statele Unite, de exemplu, se poate si se si practica destul de des lucrul asta.)

Dar in faza asta a proiectului nu vreau sa investesc in chiria unui spatiu si in amenajarea si dotarea lui ca bucatarie, asa ca am de gand sa inchiriez o bucatarie deja
existenta. Am luat legatura cu mai multe firme de gastronomie care au fie bucatarii enorme, in care s-ar gasi oricand un colt util mie fara a-i incurca pe ei in activitatea zilnica, fie bucatarii mai mici, dar care nu sunt folosite zilnic (sunt destule cafenele/cofetarii/brutarii aici care au deschis doar de miercuri pana duminica sau de marti pana sambata), in asa fel incat sa-mi pot desfasura experimentul in restul zilelor. Lumea (nici o surpriza pentru cei care au citit si celelalte post-uri recente ale mele) a reactionat cu incantare la auzul initiativei mele. (Bine, i-am si mituit cu promisiunea unei portii de fursecuri cand ne intalnim sa discutam.) O reticenta usoara (vin, totusi, de unde vin), urmata de uimirea inevitabila cand povestesc despre Fursecul Mecanic ("Cum, articol in Esquire? Wow!" e reactia cel mai des intalnita, chiar si din partea unor oameni despre care n-as fi crezut ca se mai pot entuziasma asa de usor) si apoi despre IAmCookie, urmate de interesul real pentru noul proiect.

Oamenii sunt deschisi, bucatarilor umblati prin toata lumea li se lumineaza fata cu un zambet enorm cand le povestesc despre blog-urile cu fursecuri, directori de firme mari ma suna personal si imi dau detalii despre cum sa ajung la sediul lor ("sunati-ma cand sunteti pe drum, sa anunt portarul ca veniti, ca sa parcati direct in curte, sa nu pierdeti timp"), toata lumea te sprijina cum poate ea mai bine atunci cand ai o initiativa, oricat de mica. Imi aduc aminte din cand in cand (dar, ce-i drept, din ce in ce mai rar) si ce inseamna sa ai o initiativa particulara la noi. La Registrul Comertului (dupa stat la una-din-multele-cozi):

- "TC Comoco? Ce inseamna asta?"
- "Nu inseamna nimic, doamna. E un nume fictiv, inventat de mine."

- "Pai si de ce vreti sa-i spuneti firmei asa?"
- "De ce nu? Contravine vreunei legi?"

- "Of... [ia atitudinea if looks could kill]... doamnaaa directoooor, veniti un pic va rog? Uitati, domnul vrea numele asta, TC Comoco srl."

- "Cu ce se ocupa firma?"
- "Cafenea."

- "Nimic altceva, sa-i punem un prod, impex, comserv, comimpex, ceva?"
- "Nu."

- "Mda. Biiineee, haideti. Veniti intr-o jumate de ora."

La Berlin: Iti faci cont online, treci toate datele tale si ale firmei viitoare, ti se genereaza un .pdf cu toate actele, le printezi, te duci cu ele si le predai la un ghiseu. De acolo se duc unde trebuie: la administratia financiara, la camera de comert etc. Si te cauta ei. In sfarsit. Te cauta ei in scris, nu ii cauti tu personal, nu bati pe la usi, urci pe la etaje, ghicesti in ce camere ar trebui sa ajungi, incurci holuri, deranjezi secretare babe comuniste nervoase, plictisesti secretare tinere post-comuniste nervoase, te lasi umilit de portari importanti sau enervat bodyguarzi si mai importanti. Nu, aici ai timp sa te plimbi, sa mananci ceva bun si sa asculti pasarile cantand in mijlocul orasului. Si sa-ti faci si firma, ca sa nu spui ca n-ai dus experimentul pana la capat.

In fine, veti spune, dar despre ce experiment e vorba? Urmeaza sa aflati in timp util. (Nu vreau sa creez suspans inutil. In momentul asta sunt destule necunoscute si pentru mine, de asta nu spun mai multe.)

Avand in vedere ca Fursecul-surpriza poate fi considerat F32, in luna mai ne intalnim la Bucuresti pentru Fursecul 33. Pana atunci, insa, ne vedem aici pe blog in fiecare saptamana. Si va rog, nu va ingramaditi, vorba unuia din fostii mei profesori de germana, scrieti-mi pe rand ce mai faceti, ca si mie mi-e dor de voi, nu doar voua de mine, sa fie clar! (Sunt excluse persoanele care mi-au scris deja, ele stiu cine sunt. Cine sunt ele, nu eu. In fine...)