Ce saptamana placuta! Cu mici incidente mai putin placute. In ordine cronologica inversa: tocmai am venit de la un supermarket din apropiere. Raionul de mezeluri, in fata mea un domn foarte bine imbracat, gen student strain, spunandu-i vanzatoarei, gen vaca rdg-ista (va aduceti aminte post-ul meu de saptamana trecuta) "200 grams of this salami" si aratandu-i in acelasi timp doua degete pe post de 200 de grame si salamul in cauza. Ea, cu o scarba infinit mai mare decat orice angajata a administratiei fiscale bucurestene, se uita intr-o parte si spune, ridicand din umeri a nepasare: "Nur Deutsch!" - reactie la care omul, se vedea, nu se asteptase. El se uita cand la ea, cand la mine, simtindu-se penibil in toata situatia si neintelegand de ce doamna vanzatoare nu se straduieste catusi de putin sa-l serveasca. Am intervenit, traducand ce era de tradus, el si-a primit pachetul dorit, ne-a multumit amandurora si a salutat de "la revedere". Ea n-a zis decat "dumneavoastra ce va dau?" uitandu-se la mine. Cand am plecat, mi-a urat si "weekend placut".
Am intalnit obsesia asta de a-i obliga pe oameni sa comande doar in germana numai aici. Si nu doar la Berlin. La Pizza Hut, unde pentru a le face nemtilor (mari amatori de sparanghel) pe plac, exista sezonal pizza cu sparanghel. Uitandu-ma in gara la outlet-ul Pizza Hut de acolo in vitrina fierbinte, o fata cu accent frantuzesc intreaba, chinuindu-se vizibil: "Pizza, how much?" Mustaciosul de la vanzare incepe si ii turuie preturile pentru toate cele cinci tipuri de pizza aflate in vitrina. Ea nu prea intelege, dar arata cu degetul si spune "one, please". El, ca sa ii (si isi) dovedeasca faptul ca e un bun vanzator, o intreaba pe germana "Doriti si un suc? Daca luati suc, este mai ieftin decat daca l-ati cumpara separat." Ea nu intelege, spune "sorry?" si se panicheaza usor, intinzandu-i banii pentru pizza. Iar el, intr-un atac de umanitate cum numai aici poate avea loc, ii spune, intr-o germana berlineza "Ei bine, atunci totul inca o data, pe germana: Pizza costa atat, sucul costa atat, cum doriti?" Ea se pierde de tot, ii cad colturile gurii - isi daduse seama, din body language-ul vanzatorului, ca n-o prea suporta si ca n-are chef de clienti care nu vorbesc germana. Spune un "aaa" pierdut, el ii ia nervos banii, ii impinge pizza si spune, evident tot pe germana "Ei, asa!". Germania a invins si de data asta. Fir-ar ai dracului de straini, ce-or cauta aici, nu stiu!
Astea ar fi noutatile mai putin placute. In rest, nu pot sa ma plang: in majoritatea zilelor a plouat, racorind orasul. Intr-una din seri a fost de-a dreptul frig, 15 grade. Eu sunt un mare amator de frig si ploaie, asa ca am nimerit in orasul ideal, la momentul perfect (vara trecuta am inteles ca au fost, cam ca la noi, pana in jur de 39 de grade).
Am trecut cu bine instructajul ca viitor sofer de masina electrica. Va aduceti aminte, incepand cu luna august sunt mai mult decat fericitul posesor al statutului de sofer de Mini E. Nu va dau acum prea multe detalii, pentru ca in finalul instructajului teoretic si dupa ce am completat un chestionar de evaluare psihologica (proiectul este insotit, pe latura stiintifica, de doua universitati germane) nu l-am condus decat un pic intr-o parcare subterana, urmand ca saptamana viitoare sa pot conduce cu adevarat. 
Am facut acele cateva ture ca sa ne obisnuim in primul rand cu faptul ca masina nu scoate aproape nici un zgomot si apoi pentru a intelege, fara a fi in circulatie, cum e cu ciudata senzatie de franare in clipa in care ridici piciorul de pe acceleratie. Mai exact: pentru a genera energie si a incarca, macar un pic, bateriile in timpul mersului, Mini-ul E aplica un fel de frana de motor, dar mult mai puternica decat o stim de la motoarele clasice. Franarea poate fi destul de hotarata, astfel incat se aprind si stopurile de frana, ca sa nu se sperie cei din spate. Mai pe scurt, Mini-ul E trebuie condus astfel: vrei sa mergi, accelerezi ca la o masina obisnuita cu cutie automata. Cand vrei sa incetinesti, nu iei piciorul de pe acceleratie, ca sa o lasi sa curga, ci ridici doar un pic piciorul, tinand cat de cat apasata acceleratia. Cand te apropii de o oprire, ridici piciorul complet, masina se opreste aproape de tot, fara ca tu sa fi atins pedala de frana. Suna mai complicat decat e in realitate, ba mai mult de atat, e foarte distractiv in practica.
Scaunele din spate sunt luate de doua baterii enorme, care genereaza curent de 400 de volti, alimentand nu doar motorul, ci si ventilatoarele de racire (motorul este racit doar cu aer) precum si instalatia de aer conditionat (care, da, functioneaza la 400 de volti!). 
Exista si un circuit secundar, cu o baterie obisnuita, de 12 volti, pentru radio si CD, de exemplu. Senzatia, in clipa in care deschizi capota, este ca te afli in fata unei glume: in loc de joja de ulei, furtune ale instalatiei de racire, bujii si alte lucruri pe care te-ai astepta sa le gasesti sub o capota de Mini, troneaza o cutie dreptunghiulara enorma, inchisa bine si sigilata pe deasupra. "Asta e motorul", spune domnul de la BMW care a venit pentru prezentarea masinii. "Mare lucru n-aveti ce sa-i faceti in caz ca ramaneti in drum. Ne sunati si venim cu masina de service." 
La fel si cu butonul rosu din portbagaj, a carui activare este absolut interzisa. "Butonul intrerupe circulatia curentului in toata masina. E gandit pentru pompieri, salvare sau politie, in cazul unui accident, cand trebuie sa vina descarcerarea, de exemplu, pentru a nu se electrocuta." Logic, la 400 de volti. In caz ca, totusi, n-ai de lucru si invarti butonul, masina va trebui resetata de un specialist BMW. Un fel de Ctrl+Alt+Del ultimativ.
"Care e valoarea masinii, avand in vedere ca sunt fabricate manual, in serie ultra-mica si ca totul e momentan in faza de proiect stiintific?" ma trezesc eu intreband. Raspunsul vine repede si pe cel mai calm ton posibil: "800.000 de Euro". Asa ca, daca veniti pe la Berlin, cautati-ma si apoi o sa puteti povesti prietenilor ca ati mers intr-o masina de peste trei sferturi de milion de Euro.
Daca veniti cu trenul, s-ar putea sa nu ne putem vedea prea usor la gara. Asta pentru ca in tot orasul au aparut recent locuri de parcare gratuite destinate incarcarii automobilelor electrice. 
Doua sunt chiar la gara principala. In mod surprinzator, sunt mai tot timpul ocupate de masini non-electrice. Dar e de inteles, avand in vedere ca cele din urma au de cele mai multe ori numere de inmatriculare cu trei litere. In Germania, numarul literelor te da de gol: o litera au orasele mari, doua si trei au regiunile. Ca regula de aur: daca sunt trei litere la inceputul placii de numar, sunt sanse mari ca masina sa fie dintr-un sat. Ceea ce nu e rau, dar la fel de mari sunt sansele ca acel sofer sa fie A.) emotionat in circulatia intr-o metropola si mergand ca atare, B.) indiferent la semne de circulatie de genul celor care avertizeaza ca locul de parcare este destinat exclusiv masinilor electrice pe perioada incarcarii bateriilor sau C.) un cocalar de sat, din a carui masina duduie o muzica atat de distorsionat, incat nu poti sa-ti dai seama nici macar in ce gen poti incadra piesa respectiva. 
Dar tot e mai bine decat o masina plina cu bulgari, claxonand biciclistii care isi vedeau de drumul lor. (Vazut tot azi - probabil ca e o zi nefasta...)
In fine, un detaliu simpatic: toate Mini-urile E din cadrul proiectului sunt inmatriculate in complet alta zona a Germaniei, pentru ca placutele sa indice "MI-NI". Marketing destept, ca de atatea ori in cazul marcii asteia.
Am mai livrat fursecuri zilele trecute: unor clienti romani (e incantator sa intalnesc aici oameni de calitate, care nu doar ca fac cinste statutului de roman, dar mai si comanda fursecuri ;) si, evident, si unor clienti nemti. Una din clientele de zilele trecute comanda numai cookies cu matcha (o amatoare de ceai verde, in mod cert), neprecizand la ce ora i-ar dori. In jur de ora 19:00 ii scriu mail, ca o sa ajung pe la 21:00 - 21:30. Nu primesc nici un "da", "nu", "poate", asa ca la 21:20 sun la usa, intr-un cartier la 19 km de centrul Berlinului, o aliniere oribila de case si mai urate decat alinierea in cauza. O doamna pe la 30 de ani, vopsita prost (evident in casa) si intr-un rosu strident (parul), plus pantaloni de training, imi spune nervos "Nu puteti sa sunati la ora asta!"
"Poftim?"
"Nu puteti sa sunati la ora asta! Avem doi copii!"
"Pai n-ati precizat o ora de livrare, eu livrez intre 14 si 2 noaptea. 21:30 e ora maxima la care v-am precizat pe mail ca voi livra. Iata-ma aici."
"Ce mail?"
"Mail-ul pe care vi l-am trimis acum peste doua ore."
"Pai ce, eu ma uit la mail?"
(In timpul asta, telefonul fix suna de zor, la un volum mult peste soneria mea.)
In fine, ca sa nu va plictisesc, am vrut sa renunt si sa-mi iau politicos la revedere, moment in care "doamna" si-a dat seama, probabil, de gafa facuta si s-a intors cu 180 de grade, luandu-mi pachetul din mana si spunand "si chiar dumneavoastra ii coaceti?", "vai, ce logo frumos. sunteti si designer?" si alte astfel de penibilisme nepotrivite nu doar in contextul respectiv.
Apogeul? "Aaa... dar sa stiti ca n-am bani sa vi-i platesc. Sotul nu e... eu n-am nici un ban..."
"Da, doamna. Nu-i nimic. Mi-i puteti vira. O seara buna."
Asta a fost acum vreo patru zile. Evident, pana azi nu s-a virat nici un ban. Sper ca i-au priit cookies, stiti bancul.
Destul. Va salut, pe saptamana viitoare!
PS: Cine-a fost la Peninsula, sa-mi scrie cum a fost. Sau la Werchter, sau altundeva, ca vara asta mi-au cam scapat festivalurile, de atatea fursecuri, manca-le-ar redegistii.
Va e dor sa auziti (din nou) povestea Fursecului Mecanic? (Fiti draguti si spuneti "nu" doar in gand.) Diseara, ora 22:30 la Berlin, respectiv 23:30 in Romania, sunt invitat la Motor FM in Berlin (100.6, pentru cine e aici, motorfm.de pentru cei de acasa), la emisiunea "Off the Record" (singura emisiune in engleza la posturile de radio berlineze, prezentata de o irlandeza si un american), ca sa afle si vorbitorii de engleza de aici ce e cu fursecurile mele.
