Saptamana 11: Impresii din Berlin

Saptamana asta a trecut cu multa munca la noul proiect, din cauza asta sunt putine lucruri de povestit. Asa ca, pana am ceva interesant de scris, va trimit o carte postala virtuala cu impresii de la Berlin. (Cei care vor sa afle mai multe detalii despre cate o poza imi pot scrie asta la comentarii si ii voi lamuri.)

Saptamana 10: Am primit cartonul rosu, caut webdesigner, ce bine ca azi n-am masina

Nu-i mare lucru, dar totusi sunt bucuros ca l-am primit: cartonasul rosu, care, spre deosebire de fotbal, nu e deloc ceva rau. (In plus, nici macar nu e rosu, ci roz, dar se pare ca denumirea populara e cea de cartonas rosu.) Cartonul in cauza sta la baza oricarei actiuni in domeniul alimentatiei si este eliberat de autoritatea sanitara a orasului in care vrei sa activezi (autoritate amplasata intr-un sediu sinistru, cred ca e un fost spital la cum arata). Certificatul dovedeste ca ai fost la un curs de instruire in domeniul sigurantei alimentare si e certificatul necesar pentru a lucra cu alimente.
In Romania nu scapi asa usor: pentru a primi un astfel de certificat, trebuie sa ti se ia sange si sa dai si o proba de scaun (din pacate, nu in sensul de mobila), in asa fel incat autoritatile sa se asigure ca n-ai tot felul de boli. In Germania s-a renuntat la probele biologice din 2001, fiindca s-a constatat ca ele nu reprezinta decat imaginea de moment a sanatatii lucratorului, el putand sa se imbolnaveasca la o saptamana dupa analize si, o data cu el, sa-si imbolnaveasca si toti clientii. Asa ca s-a recurs la ceva mult mai util: un curs video de instruire, prin care lucratorii sa fie atentionati vis-a-vis de normele de igiena care trebuie respectate la lucru. Incepand chiar cu faptul ca, dupa mersul la wc pentru - ma scuzati - treaba mare, trebuie obligatoriu sa te speli pe mana. Momentul a provocat rasete in sala, dar se pare ca sunt destule restaurante la care nu e un lucru subinteles. De asemenea, in film s-a tot repetat faptul ca angajatorul n-are voie sa te dea afara daca te duci si ii spui ca te simti rau si apoi doctorul constata ca ai o boala infectioasa, care te obliga sa stai acasa chiar si luni de zile dupa vindecare. Ba mai mult, in unele cazuri se pare ca poti primi, pe langa salariu, chiar si daune din partea firmei, daca nu ti s-au creat conditii optime de mentinere a igienei in cadrul firmei. Pe scurt, ca sa nu va mai plictisesc cu subiectul, pentru ca e 1 mai si poate aveti si ceva mai bun de facut: sunt informat si, deci, apt sa-mi pornesc noul business aici.
Pentru asta, insa, am nevoie de cineva care sa stie CSS, fiindca m-am apucat sa fac structura de baza a site-ului pentru ideea pe care o am, si am constatat ca html-ul pe care il stiu eu e depasit de ani de zile. Nefiind om de IT, nu m-a preocupat sa invat mai mult decat am fost nevoit sa stiu pentru a face un site de baza. Acum, insa, cu toate ca site-ul nu are decat 4-5 subpagini si e voit foarte simplu, trebuie sa fac cateva lucruri pe care se pare ca numai un om cu talent in CSS le poate scrie, asa ca daca va recunoasteti in descrierea de mai sus sau daca stiti pe cineva care imi poate da o mana de ajutor, va rog mail la adresa cunoscuta. Ma revansez.
1 mai la Berlin e renumit pentru demonstratiile care nu se termina niciodata cu bine. Sunt anumite zone in care tineretul mai mult sau mai putin revolutionar incendiaza masini (preponderent scumpe) in semn de protest impotriva capitalismului.
Parte a retelei euromayday, aripa berlineza a lipit in tot orasul postere cu mesaje de genul "Nu totul a fost rau in capitalism", sperand ca va veni o zi in care sa putem vorbi pe bune despre asta. Saracii de ei, n-au nici cea mai vaga idee ce chef de capitalism le-ar veni instantaneu daca ar intra in alimentara si n-ar gasi decat creveti si nechezol. (Si masline Krinos, daca-mi mai aduc bine aminte.)
Din punctul asta de vedere - si numai din punctul asta de vedere - sunt bucuros ca masina mea e tot in service. Chiar daca nu stau intr-una din zonele fierbinti (la propriu), tot nu m-as fi simtit bine sa stiu ca se poate oricand gasi un somer betiv care sa-i dea foc. Degeaba vine politia intr-un minut si-l cotonogeste, asta nu ma incalzeste cu nimic. Pe de alta parte, ard de nerabdare sa rezolv situatia masinii, ca sa stiu pe ce suport auto ma pot baza in urmatoarele luni. (Observati placerea folosirii cuvintelor calde.) Masinile inchiriate in car-sharing sunt distractive, convenabile si la indemana, dar de multe ori lumea care le foloseste inaintea mea nu se spala cat ar trebui. De neconceput in Berlinul anului 2009? Da, si totusi situatia exista. De altfel, e o problema pe care am constatat-o nu doar eu in Berlin si despre care am citit de curand si pe Twitter. (Da, ma gasiti si acolo.) Dar pastram subiectul pentru o data viitoare.
Cine-si permite si, in acelasi timp, detine si o usoara doza de exhibitionism automobilistic, isi poate parca pretiosul automobil in cel mai elegant garaj colectiv: Meilenwerk, o institutie cu trei sedii in Germania, dintre care unul la Berlin. E un fel de muzeu - atelier mecanic - garaj - sala de expozitie - showroom cu vanzare de raritati. Practic, aici iti poti parca masina intr-unul din garajele transparente, climatizate constant, iti poti aduce oldtimer-ul la unul din service-urile care se ocupa numai cu asa ceva, sau poti, daca ai cu ce, sa-ti cumperi una din multele masini clasice expuse pentru vanzare. Spre deosebire de un muzeu clasic, intrarea e libera, exponatele (daca pot fi numite asa) se schimba, lume e foarte putina, pentru ca nu e decat o atractie pentru impatimiti si, in plus, e plasat destul de periferic. Mie, ca pasionat de masini, mi-a lasat gura apa dupa cateva masini pe care nu le vazusem niciodata pe viu, cum ar fi Citroen-ul SM sau Jaguar-ul E-Type. Sau prima generatie de Mercedes SL. Unele din ele sunt destul de superficial restaurate, ceea ce explica si preturile destul de decente cu care sunt scoase la vanzare.
Va doresc distractie placuta zilele astea, aveti grija sa nu va arda soarele prea mult si ne auzim saptamana viitoare.

Saptamana 9: Rusii claxoneaza, evreii se blindeaza, nemtii vizioneaza

Am fost, in sfarsit, claxonat si nevoit sa traversez grabit. (Eu fiind pe trecerea de pietoni si avand verde.) Ca pieton bucurestean, nu m-a surprins situatia, pentru ca acasa imi aduc aminte de traversarile pe care - chiar si pe verde - trebuie sa le faci cu mare grija si grabindu-te, ca sa nu-i superi pe soferi. Ca pieton berlinez, insa, uitasem ca exista situatii de genul asta. Reflexele de acasa nu mi le-am pierdut insa (inca), asa ca, intorcandu-ma instantaneu sa vad cine e mitocanul si sa-i spun ce parere am despre el, m-am lamurit instantaneu de ce era asa de nervos: ii incurcasem planurile unui rus. Mai exact, unui sofer de la ambasada rusa, care facea dreapta de pe banda de facut stanga si tocmai atunci ma gasisem si eu sa traversez. Am vazut miscari interesante in circulatie si la noi, pe Kiseleff, unde rusii pur si simplu nu pot intelege ca trotuarul nu e o alternativa la mersul pe sens invers cu masina pe bulevard, preferand sa deranjeze pietoni, biciclisti, caini si ce mai e pe-acolo, pentru a economisi un minut, cat le-ar lua ca sa intre civilizat in curtea ambasadei, venind de pe Kiseleff. Cuvantul cheie: civilizat. ;)
In imaginea de sus: ambasada rusa, calda, deschisa si primitoare.
Dupa colt de unde stau se afla restaurantul Kadima, cu specific evreiesc, lipit de sinagoga de pe strada Oranienburg. Aici cuvantul cheie este precautie, o exprimare blanda pentru stresul permanent in care trebuie sa se afle locatia respectiva. Este, poate, singurul restaurant cu geamuri blindate din tot Berlinul si cu politisti patruland permanent la zece metri distanta de restaurant. (De fapt, e singurul restaurant blindat de care am auzit pana acum, dar am spus "poate", fiindca nu stiu care e situatia restaurantului de la hotelul Adlon, unde se stie ca ultimul etaj e blindat complet, dar despre restaurant nu am detalii). Clienti n-am prea vazut, se mai ratacesc cativa turisti din cand in cand, dar in rest presupun ca lumea nu e chiar atat de amatoare de senzatii tari. Am citit ca, in ciuda a ce s-ar fi putut crede, nu extremistii germani sunt problema localurilor evreiesti din Germania, ci anumite grupari arabe, care neputand actiona asa cum si-ar dori (a se citi "fiind permanent supravegheate de serviciile secrete germane") se rezuma la a sabota restaurante evreiesti prin actiuni de genul: spart geamuri, scuipat, din mers, in farfuriile clientilor etc. Chiar de curand am citit un articol despre un bistro cu specific evreiesc, care a trebuit sa inchida dupa doar cateva luni de activitate, fiindca raportul farfurii cu scuipat vs. farfurii fara scuipat era net in defavoarea celor din urma.
Mancare fara riscuri acum: cel mai bun sandwich pe care l-am mancat in viata mea, facut acasa (spre rusinea dar si spre incantarea mea nu de catre mine): unt de arahide + gem de fructe de padure + paine coapta de mine. Plus un pahar cu lapte rece. N-am cuvinte.Aproape la fel de bun, dar pe partea sarata: un burrito de la Dolores, cel mai laudat loc pentru mancare mexicana in Berlin. Un fast-food cu ingrediente excelente, care da clasa multor restaurante cu pretentii. Au, printre altele, si limonada conceptie proprie: capsuni-tamarind sau lamaie-ghimbir-castravete. Limonada e servita in pahare congelate.In final, o descoperire-bomba (stiu, gluma e slabuta, dar trebuia s-o spun in contextul blindajelor): la statia de metrou Unter den Linden, una din cele mai cunoscute, pentru ca se afla la cativa metri de poarta Brandenburg (si e chiar in fata ambasadei ruse!), am vazut zilele trecute afisat, in conditii foarte bune si prezentand o uzura minima, programul complet al salilor de cinema din Berlin. Pe luna decembrie 1998. Vizionare placuta pana saptamana viitoare!

Saptamana 8: Hai sefu' facem frumos parbrizul, sa-ti traiasca frantuzoaica!*

Nu stiu cum a fost saptamana trecuta pentru voi, dar pentru mine a fost o saptamana a relaxarii. A venit vremea calda (in sfarsit, spun incantati berlinezii; mda, spun eu, preferand din totdeauna vremea rece). Sunt curios cat de cald o sa fie la vara, pentru ca mi s-a povestit de catre oameni care au petrecut mai mult timp aici decat mine ca vara, chiar si atunci cand e apogeul de caldura, e suportabila si ca nu se compara cu arsita din Bucuresti.
Am extins aria programului obisnuit de plimbari, avand in vedere ca odata cu Pastele catolic au venit si mult mai multi turisti in weekend decat de obicei. Asa ca am plecat cat mai departe de centru, nu in ultimul rand si pentru ca la stopuri si-au facut aparitia conationali specializati in spalatul de geamuri. Ce-i drept, aici nu insista daca le faci semn ca nu vrei, scuipa mai discret pe jos decat la rondul de la Razoare si incearca sa para bine dispusi, ca sa dea impresia ca se integreaza cat de cat in sistem. Si, mare lucru: nu oscileaza, ca la noi, intre a presta un serviciu (spalat de parbrize) pentru a primi bani si a cersi pentru aceeasi bani (nici macar cu artificii gen mangaiati-l pe Vasilica), ci se concentreaza doar asupra spalatului. De parbrize, nu ma intelegeti gresit. S-au prins ei ca aici trebuie macar sa dai impresia de munca, altfel n-ai cum sa obtii atentie. Ii vad pe nemti nu-prea-incantati de ciocolatiii nostri, dar de altfel nici foarte deranjati.
Am si eu ciocolatiii mei proprii, in Müsli-ul bio mult laudat de la mymuesli.com, o firma facuta in 2007 de trei studenti din Passau, disperati de faptul ca nu gaseau nicaieri cerealele perfecte pentru micul dejun. Ba aveau prea multe stafide, ba prea putine bucati de ciocolata, ba nu erau de provenienta organica s.a.m.d. Asa ca au facut site-ul sus-mentionat, unde poti (pentru ca mass customizing-ul e la mare moda) configura propriul Müsli. Din ingrediente exclusiv bio, evident. Online, fara bataie de cap, repede si foarte placut ca experienta in intregime. Vine prin DHL sau, daca n-ai chef sa vezi pe nimeni, la Packstation.
Si pentru ca prin "nimeni" eu inteleg si armatele de turisti, am identificat deja cateva locuri deosebite in Berlin, ferite de continutul autocarelor. Unul din ele este parcul in jurul unui castel aflat in renovare. (Asta, impreuna cu faptul ca nu e plasat prea central, sunt motivele pentru care nici nu e lume. Inca.) Parcul in sine e superb, am intalnit o pisica neagra enorma, poate cea mai relaxata pisica intalnita vreodata, precum si diferite veverite dornice de cunostinta cu rarii vizitatori. Linistea e perfecta, iar mirosurile te fac sa crezi ca esti in mijlocul unei paduri, nu intr-o metropola.
In aceeasi ordine de idei, in gara a fost amenajat un spatiu de Paste, pe care poti sa-l admiri ziua (cand sunt acolo si cateva fete care simuleaza ceva, cred ca o iesire in parc) sau noaptea (cand nu mai e nimeni in spatiu, dar atunci ajung si eu pentru poza).Pe drum spre gara e un stop care sta pe rosu foarte, foarte mult. N-am cronometrat pana acum, dar ii vad in oglinda pe ceilalti soferi ca dau toti semne de plictiseala dupa un timp. Asta e cel mai bun moment, practic, pentru a ma bucura ca unele din masinile pe care le conduc aici au sistemul start-stop, care opreste motorul cand masina se opreste din mers si il reporneste instantaneu cand calci ambreiajul. In felul asta, nu poluezi inutil stand cu motorul pornit la stopuri interminabile ca cel de langa gara, iar management-ul modern de motoare garanteaza ca (re)pornirea va fi discreta si fara probleme. Si chiar functioneaza.Din pacate nu pot spune acelasi lucru si despre logica unui concetatean, care (cu numar de Potsdam, deci e de langa Berlin si n-are nici o scuza) blocase complet zilele trecute pe una din strazile principale pista pentru biciclete, toata lumea uitandu-se urat la el si sugerandu-i din priviri ca nu face bine ceea ce face, iar el stand senin si ignorandu-i pe toti, mandru de steguletul de pe bord. Am stat sa vad ce are de gand, s-a scobit putin intre dinti, dupa care a demarat incet, mergand pana la prima intersectie tot pe pista de biciclete. Asa le trebuie, fi-le-ar pistele ale naibii.
Am plecat apoi imediat la Gradina Botanica, sa ne clatim ochii cu lucruri frumoase si proaspat inflorite, a se citi magnolii, ciresi japonezi si tot felul de specialitati chinezesti, nordamericane, chiar si romanesti. Plus un espresso foarte bun, la cafeneaua din cadrul Gradinii. ;)
Va salut si ne vedem aici saptamana viitoare. As mai avea de povestit despre un proiect nou, fara legatura cu fursecurile, dar nu-i gata, asa ca va ofer doar un teaser:
*Bucuresti, 2007, in rondul de la Universitate

Saptamana 7: Reciclati aeroportul Tempelhof! Va raspunde un robot.

O2, una din companiile de telefonie mobila, a lipit pe automatele de bilete de la metroul din Berlin stickere cu mesajul "Nu vorbiti cu acest automat. Daca aveti intrebari, la hotline-ul nostru va raspunde un om, nu un robot.", pentru a promova faptul ca au un call center unde te intampina oameni adevarati, nu un sistem informatizat de prelucrare a cererilor sau a plangerilor. (O2 n-au nici o legatura cu administratia metroului.) Distractiv pentru ei, probabil, fiind satui de sisteme impersonale (am sunat si eu la banca zilele trecute si au intr-adevar un sistem de recunoastere a propozitiilor complexe; robotul te intreaba ce-ai vrea si tu poti sa-i spui "as vrea sa-mi trimiteti extrasele prin posta"; eu, sincer sa fiu, prefer varianta asta, impersonala, unui angajat obosit, care raspunde dupa multe sunari, nu stie sa rezolve problema si - cel mai rau, poate - vorbeste ca un robot, nefiind unul.) La noi, din cate stiu, toate hotline-urile sunt cu oameni la celalalt capat al firului, asa ca din punctul asta de vedere suntem avantgardisti.
Tot la metrou, o campanie mai discreta (si, in orice caz, facuta cu putini bani si multa initiativa personala) este indemnul la ocuparea fostului aeroport Tempelhof, pe 20 iunie 2009. Inaugurat in 1923, Tempelhof a fost unul din cele trei aeroporturi berlineze (alaturi de Tegel si Schönefeld) pana in octombrie 2008, cand s-a hotarat inchiderea lui. Tegel n-o mai duce nici el mult, fiindca pana in 2011 va fi inchis, singurul aeroport din Berlin ramanand actualul Schönefeld, care va fi mega-extins si redenumit BBI (Berlin-Brandenburg International). Pana una-alta, autoritatile nu prea stiu ce sa faca cu ditamai terenul Tempelhof-ului in centrul orasului, si au incheiat in ianuarie un acord pe zece ani pentru desfasurarea, o data la sase luni, a unui eveniment de fashion. In restul timpului, nimic. Asa ca o mana (destul de mare, se pare) de berlinezi a hotarat ca nu are nimeni dreptul sa tina ocupat degeaba atata teren si ii indeamna pe toti berlinezii sa ocupe aeroportul pe 20.06.2009 si sa-l transforme intr-un squat imens. Avand in vedere ca problema squat-urilor e una semi-legala in toata lumea, s-ar putea ca initiativa sa aiba succes.
Aeroportul in cauza are o istorie foarte frumoasa si interesanta: Dupa cel de-al doilea razboi mondial, americanii l-au transformat intr-un important punct de sprijin militar, Tempelhof Air Base. Incet-incet au fost inaugurate si zboruri civile. In 1948, in timpul blocadei orasului de catre rusi, in speranta ca vor obtine intregul Berlin, americanii au creat asa-numita Luftbrücke, podul aerian care aproviziona Berlinul de vest cu lucruri vitale. (In timpul asta, rusii, in stilul tipic, taiasera pana si alimentarea cu curent a Berlinului de vest, intrerupsesera transporturile pe caile ferate si alte mizerii comuniste prin care, evident, n-au facut decat sa ii atate pe americani si mai mult.) Si acum, unul din amanuntele frumoase: pilotii americani, cand se pregateau de aterizare, deschideau geamul din cockpit si aruncau din zbor privitorilor dulciuri (gume, ciocolatele, cutiute cu stafide) atasate de mini-parasute facute de ei din batiste. Era, practic, un teaser inainte de descarcarea ajutoarelor propriu-zise. (Dupa aproape un an de blocada, rusii au renuntat, dandu-si seama ca n-au cum sa faca fata eficientei americane.) Tot americanii au construit trei nivele subterane, inclusiv o linie de tren partial sub pamant, inclusiv o mega-arhiva de filme, distrusa de rusi "din greseala" (au dinamitat usa de acces in arhiva, fara sa tina cont de faptul ca vor arde toate filmele dinauntru).
Daca reciclarea aeroportului va fi destul de dificila (Politia a anuntat deja ca va fi cu mare placere prezenta la incercarea de preluare de catre popor a Tempelhof-ului), mai simplu e aici cu sticlele PET. Reciclarea nu-i nimic nou, e peste tot, e si la noi, e foarte buna. Distractiva, insa, a devenit pentru mine abia aici la Berlin, pentru ca nu mai duc sticlele intr-un container, nu i le mai predau unui angajat oarecare, ci unui robot (a propos de O2, mai sus) care identifica fiecare tip de sticla prin rotiri succesive si scanari rosu-albastre ale codului de bare si printeaza, la finalul predarii a ceea ce ai avut de predat, un bon valoric pentru Pfand-ul pe sticle (o taxa pe care o platesti atunci cand cumperi sticla plina). In felul asta se creeaza un sistem circular care te obliga, practic, sa returnezi sticlele, daca vrei sa-ti recuperezi banii (in medie, 15 centi/sticla). In incheiere, o scurta filmare facuta cu mobilul la aparatul in cauza in timpul scanarii sticlelor. SF curat, vai ce-mi mai place.

Saptamana 6: Cu putin noroc, impuscati un premiu

Nu e pacaleala de 1 aprilie, serios! Ultima poza din post-ul de azi este o masina pe care am fotografiat-o in Berlin cu telefonul mobil. Era in miscare, dupa cum se si vede, asa ca imaginea e un pic distorsionata. Era si seara pe deasupra. Si, totusi, sunt doua elemente care dau de gol marca si tipul masinii. Daca cineva reuseste sa-si dea seama ce masina este (marca + tip), primeste de la mine (din pacate prin posta, nu personal - inca) un premiu constand intr-un pachet cu dulciuri. Astept raspunsurile pe mail, pana saptamana viitoare, la urmatorul post.

In seara in care am pozat masina in cauza eram in zona de vest din Berlin. Fie acolo, fie in est (centrul actual este in fostul est), peste tot intalnesc in fiecare zi Dacii Logan, ca masina personala, taxi, masina-reclama. Citisem ca s-au vandut bine si in Germania si ca recent, in ciuda crizei, vanzarile de masini au explodat aici datorita primei de casare - Verschrottungsprämie - introdusa pentru prima oara acum, in ianuarie 2009 si care se ridica la deloc neglijabila suma de 2500 de Euro pentru masini mai vechi de 9 ani - cu conditia ca masina noua sa fie conform minimum Euro 4.

E timpul, avand in vedere ca blog-ul si cautariile de indicii merg deja bine si cam de la sine, sa iau in calcul si a doua etapa a sederii mele la Berlin, in care mi-am propus sa dezvolt o idee dulce sub forma unui experiment comercial. Pentru asta, imi trebuie in primul rand o firma. Sunt mai multe variante: pot sa folosesc firma de la Bucuresti si sa fac o reprezentanta aici ("mai bine nu", m-a sfatuit cu foarte bune intentii o reprezentanta a Camerei de Comert din Berlin, precizand: "o firma de la bun inceput germana e mai bine vazuta decat o reprezentanta in Germania a unei firme romanesti") sau pot sa fac o firma germana de la zero. Chiar de la zero nu poate sa fie, fiindca la nemti ti se cere, pentru un GmbH (srl-ul lor) un capital social de minimum 25.000 de Euro. Exista, insa, mai multe forme juridice care, din cate stiu, nu au un corespondent in legislatia noastra si care iti permit sa ai capitalul social pe care doresti sa-l aduci la fondarea firmei, fara a ti se impune o suma minima. In al doilea rand, am nevoie de o bucatarie profesionala, fiindca (asa cum e cazul in toata UE, inclusiv la noi) oricat de moderna, curata si bine dotata ar fi bucataria de acasa, sansele de a-ti aproba autoritatile sanitare sa o folosesti si in scop comercial sunt undeva pe la 1%. (In Statele Unite, de exemplu, se poate si se si practica destul de des lucrul asta.)

Dar in faza asta a proiectului nu vreau sa investesc in chiria unui spatiu si in amenajarea si dotarea lui ca bucatarie, asa ca am de gand sa inchiriez o bucatarie deja existenta. Am luat legatura cu mai multe firme de gastronomie care au fie bucatarii enorme, in care s-ar gasi oricand un colt util mie fara a-i incurca pe ei in activitatea zilnica, fie bucatarii mai mici, dar care nu sunt folosite zilnic (sunt destule cafenele/cofetarii/brutarii aici care au deschis doar de miercuri pana duminica sau de marti pana sambata), in asa fel incat sa-mi pot desfasura experimentul in restul zilelor. Lumea (nici o surpriza pentru cei care au citit si celelalte post-uri recente ale mele) a reactionat cu incantare la auzul initiativei mele. (Bine, i-am si mituit cu promisiunea unei portii de fursecuri cand ne intalnim sa discutam.) O reticenta usoara (vin, totusi, de unde vin), urmata de uimirea inevitabila cand povestesc despre Fursecul Mecanic ("Cum, articol in Esquire? Wow!" e reactia cel mai des intalnita, chiar si din partea unor oameni despre care n-as fi crezut ca se mai pot entuziasma asa de usor) si apoi despre IAmCookie, urmate de interesul real pentru noul proiect.

Oamenii sunt deschisi, bucatarilor umblati prin toata lumea li se lumineaza fata cu un zambet enorm cand le povestesc despre blog-urile cu fursecuri, directori de firme mari ma suna personal si imi dau detalii despre cum sa ajung la sediul lor ("sunati-ma cand sunteti pe drum, sa anunt portarul ca veniti, ca sa parcati direct in curte, sa nu pierdeti timp"), toata lumea te sprijina cum poate ea mai bine atunci cand ai o initiativa, oricat de mica. Imi aduc aminte din cand in cand (dar, ce-i drept, din ce in ce mai rar) si ce inseamna sa ai o initiativa particulara la noi. La Registrul Comertului (dupa stat la una-din-multele-cozi):

- "TC Comoco? Ce inseamna asta?"
- "Nu inseamna nimic, doamna. E un nume fictiv, inventat de mine."

- "Pai si de ce vreti sa-i spuneti firmei asa?"
- "De ce nu? Contravine vreunei legi?"

- "Of... [ia atitudinea if looks could kill]... doamnaaa directoooor, veniti un pic va rog? Uitati, domnul vrea numele asta, TC Comoco srl."

- "Cu ce se ocupa firma?"
- "Cafenea."

- "Nimic altceva, sa-i punem un prod, impex, comserv, comimpex, ceva?"
- "Nu."

- "Mda. Biiineee, haideti. Veniti intr-o jumate de ora."

La Berlin: Iti faci cont online, treci toate datele tale si ale firmei viitoare, ti se genereaza un .pdf cu toate actele, le printezi, te duci cu ele si le predai la un ghiseu. De acolo se duc unde trebuie: la administratia financiara, la camera de comert etc. Si te cauta ei. In sfarsit. Te cauta ei in scris, nu ii cauti tu personal, nu bati pe la usi, urci pe la etaje, ghicesti in ce camere ar trebui sa ajungi, incurci holuri, deranjezi secretare babe comuniste nervoase, plictisesti secretare tinere post-comuniste nervoase, te lasi umilit de portari importanti sau enervat bodyguarzi si mai importanti. Nu, aici ai timp sa te plimbi, sa mananci ceva bun si sa asculti pasarile cantand in mijlocul orasului. Si sa-ti faci si firma, ca sa nu spui ca n-ai dus experimentul pana la capat.

In fine, veti spune, dar despre ce experiment e vorba? Urmeaza sa aflati in timp util. (Nu vreau sa creez suspans inutil. In momentul asta sunt destule necunoscute si pentru mine, de asta nu spun mai multe.)

Avand in vedere ca Fursecul-surpriza poate fi considerat F32, in luna mai ne intalnim la Bucuresti pentru Fursecul 33. Pana atunci, insa, ne vedem aici pe blog in fiecare saptamana. Si va rog, nu va ingramaditi, vorba unuia din fostii mei profesori de germana, scrieti-mi pe rand ce mai faceti, ca si mie mi-e dor de voi, nu doar voua de mine, sa fie clar! (Sunt excluse persoanele care mi-au scris deja, ele stiu cine sunt. Cine sunt ele, nu eu. In fine...)

Saptamana 5: Accept scuzele si trimit colete noaptea

Ce placut: aseara m-am intalnit aici la Berlin, sub pretextul unei fripturi bune de tot, cu cineva pe care stiu de anul trecut, de cand cu Fursecul Mecanic. Am petrecut cateva ore cu mare placere, am povestit despre Berlin si Bucuresti si mi-am adus aminte cu ocazia asta ca unii oameni cu care am intrat in contact de-a lungul Fursecului Mecanic sunt de o calitate pe care multi straini nu o pot decat visa.
Un vis a fost si experienta bancara de aici: Am fost la banca pentru deschiderea unui cont. Intrebasem cu cateva zile inainte pe mail ce acte imi trebuie. Ca roman, evident. Raspunsul a fost nu doar politicos si rapid (in cateva minute venise deja pe mail; de la Raiffeisen Bucuresti inca mai astept raspuns la doua mail-uri scrise in 2006), ci si surprinzator prin continutul concis: imi trebuie doar buletinul romanesc si Meldebestätigung, o foaie pe care ti-o da primaria si pe care scrie ca, intr-adevar, locuiesti la Berlin. (Daca nu esti turist, e chiar obligatoriu sa te duci la primarie cu contractul de inchirere/cumparare a casei in care stai, in decurs de sapte zile de la intrarea in tara, ca sa-ti iei foaia in cauza. Teoretic, ti-o vor tot cere peste tot unde e nevoie sa te legitimezi cu buletinul. Practic, nu ti-o cere nimeni. Se pare ca buletinul de Romania, ca atare, nu-i mai sperie.)
Intorcandu-ma insa spre casa de la piata ambulanta care se tine in fiecare joi si sambata in zona in care stau pe langa una din filialele bancii, m-am gandit sa intru spontan (pe mail imi sugerasera sa stabilim o intalnire, ca sa nu astept la coada cand ma duc sa deschid contul) si sa vad cat de dificil o sa fie si cat de mult vor stramba din nas ca ma duc fara foaia de la primarie. N-a fost nici o problema ("foaia o aduceti alta data, cand aveti timp"), a durat cinci minute, timp in care am primit un dosar frumos in care mi-au pus toate actele, mi-au activat nu doar contul ci si online banking-ul (la care mi-am putut genera singur PIN-ul) si, in fine, mi-au spus ca nici una din filialele bancii in cauza (si sunt cateva sute doar in Berlin) nu mai are casierie: peste tot sunt numai automate de incasare a banilor cash, accesibile non-stop. (Stiu ca si la noi in tara exista ceva similar la ING, dar n-am idee daca e tot non-stop.) In plus, daca mai era nevoie, angajata respectiva isi cerea la fiecare 10-20 de secunde scuze pentru faptul ca n-a mai avut de-a face cu buletine romanesti (asta explica si faptul ca era atat de bine dispusa, naiva de ea) si ca trebuie sa ma roage sa-i spun eu unde e trecuta data nasterii, unde e eliberat buletinul etc.
Si pentru ca suntem la capitolul placeri, ce poate fi mai placut pentru un om nocturn ca mine decat sa poata avea cat mai multe servicii la dispozitie non-stop? Masina pot inchiria, fara interventie umana, la orice ora, v-am povestit. Magazine cu mancare bio, sunt, tot non-stop, langa casa. Dar ce faci daca ai de primit sau trimis pachete, in Germania sau oriunde in lume, si vrei nu doar sa nu stai sa astepti curierul, ci nici macar sa nu-l vezi la fata? (Sigur, ii poti da sau poti lua pachetul prin usa intredeschisa, dar nu asta e ideea.) Raspunsul este: Packstation. Posta germana este parte a DHL, asa ca serviciile postale clasice au un pic de viteza si originalitate in ele, avand in vedere ca nu mai este vorba despre o companie batrana de stat. Una din ideile senzationale a fost impanzirea Germaniei cu aceste automate de pachete, la care poti primi si de la care poti expedia pachete catre orice destinatie, la orice ora. Aparatul genereaza etichete, le imprima, le scaneaza, iti deschide electric un sertar in care pui pachetul, se inchide, gata. Plata se face prin card de credit uzual. Trebuie doar sa ai un card emis de DHL pentru clientii care au de gand sa foloseasca Packstation-ul, card pe care il primesti completand un simplu formular online, si nimic nu te mai poate opri sa beneficiezi de servicii postale tacute, politicoase, la orice ora din zi si di noapte si - atentie! - mai ieftine decat la ghiseele clasice.
Un vis.

PS: La a doua cautare de indicii, premiata chiar azi cu bile de marzipan (F3), am avut si participanti romani, chiar printre castigatori! (In imagine, o mana de roman-participant-castigator.)