Vai de mine, ce de timp a trecut de la ultimul post. E atat de jenant, incat trec direct si fara alte scuze la subiectele de azi, promitandu-va un post extrem de lung si de plictisitor, nu inainte de a le multumi celor care mi-au scris pentru a se asigura ca inca mai traiesc si ca nu am abandonat Fursecul Mecanic. Inca mai traiesc si e departe de mine orice idee de abandonare - pur si simplu am avut doua luni absolut demente, in cea mai mare parte in sens bun. (Restul insemnand munca. Nu, glumesc. Totul a fost munca.)
In primul rand m-am linistit in privinta Postei Romane, al carei fan n-am fost niciodata. (Am pe undeva o poza facuta cu mobilul la Oficiul 2 de pe Bd. Mihalache, unde se putea plati factura pentru "Orengi". O caut.) Postasii romani lasa avize in cutie pretextand ca nu era nimeni acasa, postasii romani indeasa prospecte si cataloage groase in cutie fara sa le pese ca le distrug, postasii romani sunt cei mai nesimtiti postasi. Asta am crezut pana sa ma mut la Berlin. Unde am avut neplacerea sa constat ca, de fapt, postasii germani nu sunt cu mult diferiti. Nici cei luxemburghezi, nici cei elvetieni. Deutsche Post - cel mai mare grup de logistica din lume, cum le place lor sa se prezinte - este si proprietarul DHL, ceea ce am crezut in naivitatea mea ca inseamna si servicii ceva mai bune decat o posta fosta de stat, privatizata acum multi ani. Cand ai un colet de expediat, scrie DHL pe el (chiar daca nu intra in reteaua rapida, care se diferentiaza aici prin sufixul "Express"). Dar DHL tot DHL e, mi-am zis eu si nici prin gand nu mi-a trecut ca vreodata s-ar putea sa: piarda, fure, returneze fara motiv pachetele pe care le expediasem. Nu doar catre Romania, ci si intern catre alte orase germane, si catre Luxemburg si catre Elvetia. Postasii veseli au mancat fursecuri, le-au calcat in picioare, mi le-au returnat in plicuri manjite cu marker-ul fara nici o explicatie. Sau le-au facut disparute, pur si simplu (ca sa nu spun "le-au furat").
In fata clientilor de la iamcookie.com arat din cauza asta penibil si neserios: n-au ajuns fursecurile? Nici o problema, le trimit din nou. Pe banii mei, evident. N-au ajuns nici de data asta? Imi pare atat de rau, va trimit banii inapoi. Da, prin DHL le trimit. (Aici mai e o smecherie: 3.90 Euro costa sa expediezi un Päckchen (pachetel), neasigurabil, fara nici un fel de garantie ca ajunge vreodata undeva. Vrei pachet cu online tracking, care de obicei si ajunge la destinatar si pentru care, in caz ca nu ajunge, DHL-ul / Deutsche Post iti plateste despagubire? Atunci nu mai e "pachetel", e "pachet" in toata regula si costa 5.90 Euro.) In rest, totul arata frumos la suprafata: preluare automata prin Packstation (vezi post-ul meu vechi), livrare tot la Packstation daca se doreste, printare online a etichetelor s.a.m.d. Dar ramane problema de baza: Cine ar plati mai mult de 3 Euro pentru taxe postale, cand o comanda de fursecuri costa, in medie, 10 Euro? Asa ca, vreau sau nu, sunt legat de pachetele. Culmea: statistic privit, au ajuns mai multe colete trimise catre Romania decat catre alte destinatii. Probabil ca, asa cum ei au aici teama de orice este mai la est decat RDG-ul, le-a fost frica sa deschida un pachet catre Romania. Nu pot sa nu spun ca n-am totusi o oarecare satisfactie la gandul asta. ;)
Va e frig? Daca sunteti la Berlin, va puteti incalzi. Mai trebuie doar sa indepliniti o conditie: sa fiti amarat. Sau nevoias, cum spune campania pe care am vazut-o zilele trecute in U-Bahn. "Ati observat un nevoias caruia ii este frig? Sunati si vine Kältebus-ul (autobuzul frigului)."
Un nume destul de nefericit ales pentru un autobuz care se presupune ca te incalzeste. Si care, pe deasupra, nici macar nu e autobuz in toata regula, ci un amarat de microbuz de 9 locuri (8+1, cum spunea instructorul meu auto acum 16 ani). Dar e pana la urma o initiativa demna de lauda, pentru ca nu vine doar cu o cafea calda si o patura curata, ci si cu un doctor, daca e nevoie sau - se precizeaza pe site-ul misiunii berlineze care organizeaza turele autobuzului - chiar si cu un frizer. Pentru nevoiasii netunsi. Iar dupa o cafeluta buna, o gustare calda si eventual un breton nou, nevoiasul in cauza poate opta sa ramana in continuare pe strada sau sa se inscrie intr-unul din numeroasele proiecte care abia il asteapta, oferindu-i cazare si un loc de munca. Intre timp ideea a fost preluata, direct de la Berlin, si de catre Moscova, unde umbla deja doua vehicule ale frigului. (Banuiesc ca fara frizer, dar ideea ramane aceeasi.)
In aceeasi ordine de idei: am vazut anul trecut, cand eram inca in Romania, un reportaj pe RTL in care o mama somera se plangea ca ajutorul de somaj ii plateste doar o chirie de 2 camere pentru ea si copil si un televizor de 54 de cm diagonala. Copilul crescuse de la ultima ajustare a platilor, iar ea considera ca e momentul sa se mute la 3 camere cu un televizor de cel putin 70 de cm diagonala, fiindca crescuse si copilul. Eu am suspectat-o ca, fiind somera, voia de fapt sa se joace Wii pe un televizor mai mare, dar se pare ca inspectorii de la Arbeitsamt luau foarte in serios cererea respectiva si au invitat-o pentru detalii la o discutie la primarie. S-a dus pana la urma intr-una din zilele urmatoare, dar nervoasa pentru ca nu i se parea normal sa piarda timpul la primarie cand ea avea nevoie de un televizor mare si de inca o camera, nu de Beratung - consilierea de care se pare ca aici nu scapi nicaieri.
Beratung este peste tot: la frizer (nu stiu din proprie experienta, evident, dar am surse de incredere) nu te tunde nimeni pana nu te beraten mai intai. La raionul de laptop-uri la care m-am uitat ieri era desigur in regula sa te uiti si sa le incerci, dar n-ai dori si niste Beratung? Sigur ai intelege mai bine ce-ti trebuie. Pana si la un depozit de materiale de ambalare (improvizat intr-un garaj tip Damaroaia), unde cautam saptamana trecuta funde pentru cadouri, doamna de acolo mi-a spus ca se bucura ca venisem pregatit pentru ce voiam sa cumpar (imi alesesem de pe site), dar totusi ar vrea sa ma beraten un pic, sa fiu sigur ca pricep vastitatea intregii lor oferte. Adica faptul ca, pe langa funde, imi mai puteau oferi si benzi adezive, pungi si cartoane. Doamna in cauza a incercat chiar si o gluma: "Tobescu? Ce nume distractiv!" - "Da, doamna, ce sa fac, altul n-am." - "Nu, vorbeam serios! E foarte distractiv si original!" (Probabil n-o sa aflu niciodata ce voia sa spuna de fapt. Asta si pentru ca era un hibrid: arata ca o redegista cu state vechi - cam ca vanzatoarea de la bufetul liceului meu inainte de '89 - dar avea o atitudine aparent relaxata si occidentala, cam cum ar vrea s-o aiba o refegista.)
In ultimele doua luni, de cand nu am mai scris aici, am fost prin mai multe parti ale Germaniei, cu treaba sau de placere. Am fost in extrema nord-estica, am fost in extrema nordica, ba chiar si un pic mai la sud. Dar in continuare nu mi se pare nicaieri mai bine ca la Berlin, dintr-un singur punct de vedere: cel culinar. Berlinezii, incercand sa fie cei mai relaxati nemti, au adoptat cat au putut ei de bine bucatariile internationale, astfel incat (asa cum era de asteptat, de fapt, de la o metropola) daca tii neaparat, gasesti mancare din toate partile lumii. Eu am fost in Coreea de Sud in 2000 si de atunci mi-a ramas gandul la mancarea de acolo. In Bucuresti am inteles ca ar fi (fost) un restaurant coreean, dar n-am ajuns la el. Aici, insa, sunt mai multe, iar unul este la cativa metri de actuala mea locuinta: YamYam.
De aici mananc o data la cateva zile, atat de bun e. De fapt, "bun" e putin zis. Mancarea e minunata, iar servirea integral coreeana, insa una din fete vorbeste germana nu ca o asiatica, asa cum te-ai astepta, ci ca o sarbo-croato-oricum-ceva-estic-slav (dat fiind ca noi suntem estici latini, lucru pe care nu pare sa-l priceapa nimeni in strainatate, am simtit nevoia sa precizez "estic slav", nu doar "estic"). Initial am intalnit-o la telefon, unde am crezut ca gresisem numarul si nimerisem la restaurantul de sub podul de S-Bahn, Marjangrill.
Dar nu, era YamYam, iar cand m-am dus sa iau mancarea comandata la pachet, m-am lamurit ca nu fusese schimbata echipa. Era doar o ciudatenie lingvistica: fata din Coreea cu accent de Dubrovnik. Bine, accentul nu era singura problema, mi-am dat eu apoi seama, in urma dialogului:
"Va dau si tacamuri?"
"Da, doua."
... (cauta in sertar)
"Doriti tacamuri?"
"Da, doua, va rog."
(scoate tacamurile din sertar)
"Doriti patru tacamuri?"
Eu, zambind: "Nu, doua. Multumesc."
In fine, multumesc si celor care au inventat Google Translate, aplicatia de descretit fruntile. Avand in vedere ca urmeaza un drum prin tarile scandinave (si pentru ca sunt deja exasperat de calitatea jalnica a cofetariilor/patiseriilor locale) si stiind atat din proprie experienta cat si din auzite/citite ca danezii se pricep foarte bine la dulciuri, m-am documentat un pic vis-a-vis de cofetariile din Copenhaga. Foarte interesant: o cofetarie cu drive-in. O idee buna - poate - doar ca site-ul e doar in daneza. Nici o problema, de aia exista Google Translate, nu? Si asa am aflat ca la danezi torturile pot avea accentul pe "o", dar si pe "u". Saracii copii, tare frica trebuie sa le mai fie de usa cofetariei: "Drive-in este un mod frumos de a acţiona în cazul în care ar trebui să meargă mai repede. Just uşor ... De asemenea, dacă aveţi de exemplu. au copii mici in masina. Ai conduce direct la usa, care acţionează şi altoi prompt."
Initial imi propusesem pentru acum un post de incheiere de an, cu tras linie, concluzii si parerea mea in clipa asta despre Berlin si berlinezi, dar avand in vedere ca post-ul nu ar iesi deloc in favoarea celor din urma m-am gandit sa mai astept o saptamana-doua. Tocmai bine cat sa scriu la final de an dintr-o tara scandinava, putand privi inapoi obiectiv. Si putand sa ma bucur, in timp ce scriu, de o felie de tort cu adevarat bun, nu de o carpa cu crema, vanduta cu mandrie nejustificata.
PS: Credeati ca am uitat de Fursecul 33? Nici vorba. Si va spun un secret: in februarie imi expira buletinul. Si nu vreau sa-mi scot unul nou prin ambasada. Asa ca ganditi-va de pe acum cu ce o sa va imbracati gros si cel tarziu in februarie, dar posibil chiar in ianuarie, ne vedem la o cautare de indicii, ca pe vremuri.
