Saptamanile 31-40: Postasi din toate tarile, opriti-va! Plus: Autobuzul frigului, Coreenii cu accent sarbesc si Altoirea copiilor danezi in cofetarii

Vai de mine, ce de timp a trecut de la ultimul post. E atat de jenant, incat trec direct si fara alte scuze la subiectele de azi, promitandu-va un post extrem de lung si de plictisitor, nu inainte de a le multumi celor care mi-au scris pentru a se asigura ca inca mai traiesc si ca nu am abandonat Fursecul Mecanic. Inca mai traiesc si e departe de mine orice idee de abandonare - pur si simplu am avut doua luni absolut demente, in cea mai mare parte in sens bun. (Restul insemnand munca. Nu, glumesc. Totul a fost munca.)

In primul rand m-am linistit in privinta Postei Romane, al carei fan n-am fost niciodata. (Am pe undeva o poza facuta cu mobilul la Oficiul 2 de pe Bd. Mihalache, unde se putea plati factura pentru "Orengi". O caut.) Postasii romani lasa avize in cutie pretextand ca nu era nimeni acasa, postasii romani indeasa prospecte si cataloage groase in cutie fara sa le pese ca le distrug, postasii romani sunt cei mai nesimtiti postasi. Asta am crezut pana sa ma mut la Berlin. Unde am avut neplacerea sa constat ca, de fapt, postasii germani nu sunt cu mult diferiti. Nici cei luxemburghezi, nici cei elvetieni. Deutsche Post - cel mai mare grup de logistica din lume, cum le place lor sa se prezinte - este si proprietarul DHL, ceea ce am crezut in naivitatea mea ca inseamna si servicii ceva mai bune decat o posta fosta de stat, privatizata acum multi ani. Cand ai un colet de expediat, scrie DHL pe el (chiar daca nu intra in reteaua rapida, care se diferentiaza aici prin sufixul "Express"). Dar DHL tot DHL e, mi-am zis eu si nici prin gand nu mi-a trecut ca vreodata s-ar putea sa: piarda, fure, returneze fara motiv pachetele pe care le expediasem. Nu doar catre Romania, ci si intern catre alte orase germane, si catre Luxemburg si catre Elvetia. Postasii veseli au mancat fursecuri, le-au calcat in picioare, mi le-au returnat in plicuri manjite cu marker-ul fara nici o explicatie. Sau le-au facut disparute, pur si simplu (ca sa nu spun "le-au furat").

In fata clientilor de la iamcookie.com arat din cauza asta penibil si neserios: n-au ajuns fursecurile? Nici o problema, le trimit din nou. Pe banii mei, evident. N-au ajuns nici de data asta? Imi pare atat de rau, va trimit banii inapoi. Da, prin DHL le trimit. (Aici mai e o smecherie: 3.90 Euro costa sa expediezi un Päckchen (pachetel), neasigurabil, fara nici un fel de garantie ca ajunge vreodata undeva. Vrei pachet cu online tracking, care de obicei si ajunge la destinatar si pentru care, in caz ca nu ajunge, DHL-ul / Deutsche Post iti plateste despagubire? Atunci nu mai e "pachetel", e "pachet" in toata regula si costa 5.90 Euro.) In rest, totul arata frumos la suprafata: preluare automata prin Packstation (vezi post-ul meu vechi), livrare tot la Packstation daca se doreste, printare online a etichetelor s.a.m.d. Dar ramane problema de baza: Cine ar plati mai mult de 3 Euro pentru taxe postale, cand o comanda de fursecuri costa, in medie, 10 Euro? Asa ca, vreau sau nu, sunt legat de pachetele. Culmea: statistic privit, au ajuns mai multe colete trimise catre Romania decat catre alte destinatii. Probabil ca, asa cum ei au aici teama de orice este mai la est decat RDG-ul, le-a fost frica sa deschida un pachet catre Romania. Nu pot sa nu spun ca n-am totusi o oarecare satisfactie la gandul asta. ;)

Va e frig? Daca sunteti la Berlin, va puteti incalzi. Mai trebuie doar sa indepliniti o conditie: sa fiti amarat. Sau nevoias, cum spune campania pe care am vazut-o zilele trecute in U-Bahn. "Ati observat un nevoias caruia ii este frig? Sunati si vine Kältebus-ul (autobuzul frigului)."

Un nume destul de nefericit ales pentru un autobuz care se presupune ca te incalzeste. Si care, pe deasupra, nici macar nu e autobuz in toata regula, ci un amarat de microbuz de 9 locuri (8+1, cum spunea instructorul meu auto acum 16 ani). Dar e pana la urma o initiativa demna de lauda, pentru ca nu vine doar cu o cafea calda si o patura curata, ci si cu un doctor, daca e nevoie sau - se precizeaza pe site-ul misiunii berlineze care organizeaza turele autobuzului - chiar si cu un frizer. Pentru nevoiasii netunsi. Iar dupa o cafeluta buna, o gustare calda si eventual un breton nou, nevoiasul in cauza poate opta sa ramana in continuare pe strada sau sa se inscrie intr-unul din numeroasele proiecte care abia il asteapta, oferindu-i cazare si un loc de munca. Intre timp ideea a fost preluata, direct de la Berlin, si de catre Moscova, unde umbla deja doua vehicule ale frigului. (Banuiesc ca fara frizer, dar ideea ramane aceeasi.)

In aceeasi ordine de idei: am vazut anul trecut, cand eram inca in Romania, un reportaj pe RTL in care o mama somera se plangea ca ajutorul de somaj ii plateste doar o chirie de 2 camere pentru ea si copil si un televizor de 54 de cm diagonala. Copilul crescuse de la ultima ajustare a platilor, iar ea considera ca e momentul sa se mute la 3 camere cu un televizor de cel putin 70 de cm diagonala, fiindca crescuse si copilul. Eu am suspectat-o ca, fiind somera, voia de fapt sa se joace Wii pe un televizor mai mare, dar se pare ca inspectorii de la Arbeitsamt luau foarte in serios cererea respectiva si au invitat-o pentru detalii la o discutie la primarie. S-a dus pana la urma intr-una din zilele urmatoare, dar nervoasa pentru ca nu i se parea normal sa piarda timpul la primarie cand ea avea nevoie de un televizor mare si de inca o camera, nu de Beratung - consilierea de care se pare ca aici nu scapi nicaieri.

Beratung este peste tot: la frizer (nu stiu din proprie experienta, evident, dar am surse de incredere) nu te tunde nimeni pana nu te beraten mai intai. La raionul de laptop-uri la care m-am uitat ieri era desigur in regula sa te uiti si sa le incerci, dar n-ai dori si niste Beratung? Sigur ai intelege mai bine ce-ti trebuie. Pana si la un depozit de materiale de ambalare (improvizat intr-un garaj tip Damaroaia), unde cautam saptamana trecuta funde pentru cadouri, doamna de acolo mi-a spus ca se bucura ca venisem pregatit pentru ce voiam sa cumpar (imi alesesem de pe site), dar totusi ar vrea sa ma beraten un pic, sa fiu sigur ca pricep vastitatea intregii lor oferte. Adica faptul ca, pe langa funde, imi mai puteau oferi si benzi adezive, pungi si cartoane. Doamna in cauza a incercat chiar si o gluma: "Tobescu? Ce nume distractiv!" - "Da, doamna, ce sa fac, altul n-am." - "Nu, vorbeam serios! E foarte distractiv si original!" (Probabil n-o sa aflu niciodata ce voia sa spuna de fapt. Asta si pentru ca era un hibrid: arata ca o redegista cu state vechi - cam ca vanzatoarea de la bufetul liceului meu inainte de '89 - dar avea o atitudine aparent relaxata si occidentala, cam cum ar vrea s-o aiba o refegista.)

In ultimele doua luni, de cand nu am mai scris aici, am fost prin mai multe parti ale Germaniei, cu treaba sau de placere. Am fost in extrema nord-estica, am fost in extrema nordica, ba chiar si un pic mai la sud. Dar in continuare nu mi se pare nicaieri mai bine ca la Berlin, dintr-un singur punct de vedere: cel culinar. Berlinezii, incercand sa fie cei mai relaxati nemti, au adoptat cat au putut ei de bine bucatariile internationale, astfel incat (asa cum era de asteptat, de fapt, de la o metropola) daca tii neaparat, gasesti mancare din toate partile lumii. Eu am fost in Coreea de Sud in 2000 si de atunci mi-a ramas gandul la mancarea de acolo. In Bucuresti am inteles ca ar fi (fost) un restaurant coreean, dar n-am ajuns la el. Aici, insa, sunt mai multe, iar unul este la cativa metri de actuala mea locuinta: YamYam.

De aici mananc o data la cateva zile, atat de bun e. De fapt, "bun" e putin zis. Mancarea e minunata, iar servirea integral coreeana, insa una din fete vorbeste germana nu ca o asiatica, asa cum te-ai astepta, ci ca o sarbo-croato-oricum-ceva-estic-slav (dat fiind ca noi suntem estici latini, lucru pe care nu pare sa-l priceapa nimeni in strainatate, am simtit nevoia sa precizez "estic slav", nu doar "estic"). Initial am intalnit-o la telefon, unde am crezut ca gresisem numarul si nimerisem la restaurantul de sub podul de S-Bahn, Marjangrill.

Dar nu, era YamYam, iar cand m-am dus sa iau mancarea comandata la pachet, m-am lamurit ca nu fusese schimbata echipa. Era doar o ciudatenie lingvistica: fata din Coreea cu accent de Dubrovnik. Bine, accentul nu era singura problema, mi-am dat eu apoi seama, in urma dialogului:

"Va dau si tacamuri?"

"Da, doua."

... (cauta in sertar)

"Doriti tacamuri?"

"Da, doua, va rog."

(scoate tacamurile din sertar)

"Doriti patru tacamuri?"

Eu, zambind: "Nu, doua. Multumesc."

In fine, multumesc si celor care au inventat Google Translate, aplicatia de descretit fruntile. Avand in vedere ca urmeaza un drum prin tarile scandinave (si pentru ca sunt deja exasperat de calitatea jalnica a cofetariilor/patiseriilor locale) si stiind atat din proprie experienta cat si din auzite/citite ca danezii se pricep foarte bine la dulciuri, m-am documentat un pic vis-a-vis de cofetariile din Copenhaga. Foarte interesant: o cofetarie cu drive-in. O idee buna - poate - doar ca site-ul e doar in daneza. Nici o problema, de aia exista Google Translate, nu? Si asa am aflat ca la danezi torturile pot avea accentul pe "o", dar si pe "u". Saracii copii, tare frica trebuie sa le mai fie de usa cofetariei: "Drive-in este un mod frumos de a acţiona în cazul în care ar trebui să meargă mai repede. Just uşor ... De asemenea, dacă aveţi de exemplu. au copii mici in masina. Ai conduce direct la usa, care acţionează şi altoi prompt."

Initial imi propusesem pentru acum un post de incheiere de an, cu tras linie, concluzii si parerea mea in clipa asta despre Berlin si berlinezi, dar avand in vedere ca post-ul nu ar iesi deloc in favoarea celor din urma m-am gandit sa mai astept o saptamana-doua. Tocmai bine cat sa scriu la final de an dintr-o tara scandinava, putand privi inapoi obiectiv. Si putand sa ma bucur, in timp ce scriu, de o felie de tort cu adevarat bun, nu de o carpa cu crema, vanduta cu mandrie nejustificata.

PS: Credeati ca am uitat de Fursecul 33? Nici vorba. Si va spun un secret: in februarie imi expira buletinul. Si nu vreau sa-mi scot unul nou prin ambasada. Asa ca ganditi-va de pe acum cu ce o sa va imbracati gros si cel tarziu in februarie, dar posibil chiar in ianuarie, ne vedem la o cautare de indicii, ca pe vremuri.

Saptamanile 28-30: Cu ratonul la cumparaturi, manechinele nu stiu sa faca prajituri si gata cu benzinaria dintre blocuri

Incep cu ceva trist: De curand m-am mutat intr-o alta zona a Berlinului. Din est, unde locuisem pana in septembrie, m-am mutat in vest. (Berlinul e in continuare divizat, orice s-ar spune. Chiar ei, berlinezii, se impung verbal unii pe altii, cand vine vorba despre ceilalti.) Aici in Charlottenburg, unde stau acum, miroase pur si simplu a bunastare vestica impamantenita de ani si ani de zile. Si, in plus, sunt mult mai putini turisti decat in Mitte (exceptand Kurfürstendamm, raiul cumparaturilor pentru turistii rusi bogati; sper ca asta din urma sa nu fie un pleonasm). In fine, nu asta voiam sa spun ca e trist. Asta e interesant si, de cele mai multe ori, chiar distractiv pentru cineva de 34 de ani (abia impliniti, dar despre asta mai jos). La 70 de ani, cat pare sa aiba in medie Charlottenburg(h)ezul tipic, tu te simti adolescent. Am descoperit intr-una din plimbarile prin zona o benzinarie ca in filmele americane ale anilor '70. Sau, cel putin, ca in filmele americane din anii '70 pe care le stiu eu. Ascunsa intre un bloc de locuinte si un pod de S-Bahn, in nuante de beton crud, urban-sinistra in cel mai bun sens, inclusiv grote (ei le spun mai frumos: "statii") de service, pentru o spalare rapida sau un schimb de ulei, cat tu esti plecat vis-a-vis, la cabinetul specializat in probleme hormonale (scrie pe geam: "suntem specializati in chestiuni transgender"). Si iata ca, in ciuda tuturor tentatiilor din zona (asta e, de fapt, lucrul trist), proprietarii terenului au hotarat ca, dupa ani si ani de zile, benzinaria nu mai are ce cauta acolo. Era, practic, ultima benzinarie hiper-centrala a orasului. Toate celelalte sunt periferic plasate (asa cum e si normal la emanatiile de benzol inevitabile operarii unei benzinarii), dar asta nu ne impiedica pe noi, locuitorii zonei, sa simtim o oarecare tristete (sesizati ironia). Asa ca, pentru a nu se deprima lumea, pe 5 octombrie, cu o zi inaintea demolarii, se va tine un mega-party cu carnati si bere (cum altfel), pentru a se sarbatori inchiderea Uhlandgaragen. De-acum incolo, benzina se va baga la cativa kilometri mai incolo.
La noi in Bucuresti exista un Peco pe strada Mantuleasa, daca imi aduc bine aminte, care inainte de Gluma din decembrie ("revolutia", pentru cei care nu stiu la ce ma refer) arata absolut superb, avea doar una sau doua pompe, sub un copac vechi. Odata cu modernizarea statiilor Petrom, s-au dus naibii si copacul si frumusetea locului si pompele vechi. Anul trecut am fost pe-acolo - acum e o benzinarie ultramoderna.
Pe 9 noiembrie se aniverseaza 20 de ani de la caderea zidului Berlinului. Mai e pana atunci, dar nu mai am rabdare sa va povestesc despre jocul de domino care se pregateste in jurul portii Brandenburg: 1000 de piese de domino in inaltime de 2,50 metri vor simboliza caderea zidului. Si mai interesant este ca pe Mauerfall09.de te poti inscrie pentru a personaliza una din piese. Cum vrei tu, cu conditia sa fie decent. Cel putin asa presupun eu, fiindca pe site nu se precizeaza ce ar trebui sa eviti in cadrul creatiei dominosciene (dar pentru asta sunt convins ca vor fi la fata locului destui organizatori care sa te opreasca din timp).
De curand a fost ziua mea si as vrea sa le multumesc celor care si-au adus aminte de asta. Cristi Lupsa a postat la el pe blog cu ocazia asta articolul din Esquire despre Fursecul Mecanic. Cine nu l-a citit are acum inca o sansa. Cine-l vrea in format .pdf, il gaseste la iamcookie.com in zona de presa.
Iar cine umbla prin Berlin - nu prin locuri cu verdeata multa, nu prin parcuri, nu prin paduri - are sansa sa vada o multime de animale. V-am povestit deja despre ce am vazut pana acum: vreo 3-4 vulpi (in zone diferite), o ciocanitoare, mistreti si caprioare (ce-i drept, ultimele doua categorii in cadru organizat). Acum doua zile eram in parcarea supraetajata din centrul centrului Berlinului, uratul Alexanderplatz (despre care primarul Berlinului a declarat ca este constient de uratenia sa, dar n-are cum sa demoleze totul si sa reconstruiasca). Eram la nivelul doi si tocmai parcam cand isi face aparitia, direct vis-a-vis de masina - un raton. Imi pare rau ca n-am avut telefonul la mine ca sa-l pozez (dar pentru post a trebuit sa iau o poza de pe internet, pur si simplu n-am rezistat). Discret, s-a retras dupa ce a vazut ca nu pot sa-i ofer nimic de mancare. N-a fugit, nu s-a speriat, pur si simplu a luat-o incet pe scari, catre nivelul superior. In general, animalele libere intalnite aici sunt foarte linistite (asta si pentru ca nimeni nu vrea sa le dea guma de mestecat ca sa se inece) - am vazut intr-una din zile, central, dar pe o strada nu foarte circulata, o vulpe care admira un panou publicitar enorm.
Am uitat, in lista restaurantelor berlineze cu nume distractive (pentru noi), sa trec si foarte elegantul "MĂ", in cadrul hotelului Adlon. MĂ, am aflat cu ocazia asta, inseamna cal pe chineza. Asa ca data viitoare cand aveti de-a face cu un chinez, daca nu vreti sa-i spuneti interlocutorului "calule", folositi mai bine "băi" sau "bă".
Un nume mai putin exotic, Giacomo, a fost pus de niste proprietari cu o istorie deosebita unei cofetarii fusion, deschisa in vara asta in imediata apropiere a noii mele locuinte. Patronii sunt doi fosti manechini, sot si sotie, care au inceput acum cativa ani prin a produce lassi pentru diferite magazine si supermarket-uri de aici (practic, ei au introdus lassi-ul pe piata berlineza) si acum au strans destui bani cat sa riste o investitie de anvergura. Pacat doar ca, la un pret mare pentru Berlin (3.50 Euro pe prajitura), produsele arata aproape ca in cofetariile pariziene, dar sunt foarte departe de francezi ca gust. N-ajunge sa folosesti ciocolata Valrhona si sa pui aur comestibil pe o semi-sfera umpluta cu mousse, trebuie sa se si lege lucrurile si sa aiba o logica in gura consumatorului. N-a fost cazul aici, ceea ce explica si faptul ca localul e mai tot timpul gol, in ciuda design-ului deloc rau. (Initial am crezut ca lipsa clientilor se datoreaza doar zgarceniei localnicilor, care in general prefera un produs spornic unuia aspectuos si aranjat cu grija.)
Maine sper sa fie gata si noua modalitate de comandare a fursecurilor pe iamcookie.com - nu vor mai exista sase-sapte tipuri de cookies predefiniti, ci se va putea alege intre trei aluaturi de baza, pe care fiecare vizitator al site-ului isi va putea pune apoi, la alegere, ce ingrediente doreste, dintr-o lista. Asadar, vrei un cookie de ciocolata, cu alune de padure si stafide? Nici o problema. Sau poate unul cu unt de arahide, migdale si aur comestibil (moft)? Se face. Mass customization se numeste cea mai noua tendinta din online shop-uri si vine in intampinarea clientului care nu e multumit de ceea ce gaseste in magazinele din oras, dar nici online nu vrea sa comande niste produse gata stabilite. Vrea sa hotarasca el, sa-si configureze produsul perfect. In fond, cine nu vrea asta? Cam 30% din clientii mei de pana acum aveau dorinte extra: daca nu s-ar putea mai mult unt de arahide, daca n-as putea sa pun si ciocolata alba pe langa bucatile de ciocolata cu lapte, daca se poate face cookie-ul cu nuci in loc de migdale si tot asa.
Noul configurator de cookies o sa permita comenzi si din afara Germaniei, pentru inceput din tarile vecine. As vrea sa pun si Romania pe lista, daca reusesc sa gasesc o modalitate de transport decenta si cat de cat rapida. Pana acum, n-a fost sa fie (poate ati citit in post-urile din urma). Dar nu ma las asa usor!

PS: Multumesc tuturor celor care citesc in continuare Fursecul Mecanic. Ma onoreaza si uimeste faptul ca sunteti, chiar si la atatea luni dupa plecarea mea din tara, atat de multi. Ma revansez cu ocazia F33. ;)

Saptamanile 22-27: De la ciorba de burta la РОССИЯ, la pizza la metru si la caprioare cu biscuiti

Update-ul promis acum multe weekend-uri n-a mai venit la timp. N-am nici o scuza care sa justifice cu adevarat absenta mea de pe blog, asa ca va rog sa treceti gentil peste problema si sa-mi permiteti sa va povestesc pe lung ce (mi) s-a mai intamplat de cand ne-am vazut ultima oara.
Am cumparat prima pizza de un metru din viata mea. Costa doar 13 Euro si poti sa-ti alegi 3 zone cu topping-uri diferite - noi am luat gorgonzola si bacon (o zona), peste ton (alta) si salam picant (a treia). Pe langa faptul ca e foarte gustoasa (La Pausa in Rosenthaler Platz, pentru cine doreste detalii), e si unul din putinele lucruri care sa-i faca pe nemti sa se intoarca pe strada, sa zambeasca din senin, sa intrebe ce si cum, sa faca semne cu mana. (Semne de prietenie, nu ma intelegeti gresit. Alea la volan sunt altele, am avut parte si de ele, am oferit si eu cand a fost cazul, ca doar n-o fi circulatia bucuresteana mai prejos decat circul facut de cate un locuitor negru de furie al Kreuzberg-ului - zona predominant turceasca din Berlin.)Alt motiv de intoarcere a capului, motiv cu care sunteti deja familiarizati aici pe blog, este Mini-ul E, despre care nu va mai povestesc acum, fiindca ar deveni plictisitor. Am avut momente placute, intrebari din alte Mini-uri la stop, dialoguri usor infantile ("Pai nu se aude nimic!" - "Pai si ce sa se auda? Bateria?" sau "Nu va sar pietonii si biciclistii in fata, ca n-aud masina?" - "Aaa... nu."), dar si un moment in care mi-am readus aminte ca e, totusi, vorba despre un experiment: pe Autobahn, in plina depasire, calc pedala de acceleratie pana la fund, pentru un plus de putere, se aude un pocnet asurzitor, transmisia iese din D(rive), intra in mod neutru (punctul mort, cum ne place noua sa-i spunem pe romaneste) si masina incepe s-o lalaie. Pe banda din stanga de tot, evident. Noroc ca nu venea nimeni din spate, iar cel pe care il depaseam probabil ca a luat-o ca pe o manevra de a-l batjocori (am observat destul de des ca anumite gesturi in circulatie sunt interpretate aici complet altfel decat la noi, atat in sens bun cat si in sens mai putin bun). Asa ca, nonsalant, am bagat schimbatorul din nou in "D", sperand ca pocnetul in cauza si tot ce a urmat n-au fost decat o bagatela - si mare dreptate am avut, pentru ca Mini-ul E si-a continuat drumul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Dupa ce mergi mai multe zile la rand cu Mini-ul E si treci apoi pe o masina normala e usor neplacut, fiindca deodata trebuie din nou sa franezi apasand pedala de frana, nu doar luand piciorul de pe acceleratie. Dar nu ma plang, fiecare minut petrecut in Mini-ul E e senzational si sunt recunoscator pentru ocazia asta unica. (Acelasi lucru l-as putea spune si despre Berlin.)
V-am povestit despre caprioare? Cred ca da. Intre timp am si dovada faptului nu doar ca exista, dar ca le si poti oferi diferite gustari, pe care le accepta cu o placere vizibila (lins pe bot). Azi mergem din nou la unul din locurile cu caprioare din Berlin. N-am pregatit spaghete (pe forumuri s-a ajuns la concluzia ca asta le place cel mai mult), ci niste biscuiti buni si nu foarte dulci.
Bun si nu foarte dulce e si sucul de fructe pe care-l primesti din partea casei, vrand-nevrand, fie ca ti-ai comandat la pachet sau mananci inauntru, la restaurantul indian Amar, aici in Berlin. Numele localului m-a inspirat sa fiu atent la ce denumiri pot trece neobservate aici, dar ar sari imediat in ochi in Romania: Avem, asadar, indianul "Amar", fast food-ul "Sila" si - nimic nou, s-a mai scris si pe alte bloguri - celebrele "Oase" de fructe si legume (cuvantul german pentru "oaza").La I Am Cookie, noutatile de toamna sunt: fursecuri fara gluten, pentru cei alergici la gluten. In prima faza, Peanut Butter Cookies (care, intre noi fie vorba, par sa fie chiar mai savurosi decat cei originali, care contin faina de grau si, implicit, gluten). Intr-o discutie cu un domn care conduce un lant de cafenele din Berlin a venit vorba (domnul in cauza suferind de o astfel de alergie) daca n-ar fi interesant sa incerc sa am in oferta si produse pentru cei care nu suporta glutenul. Am facut tot felul de teste - usor n-a fost, pentru ca faina de grau nu poate fi inlocuita pur si simplu cu faina de orez, de tapioca sau alte faini, fiindca atunci rezultatul are aspect perfect, dar o textura care seamana cu un gris uscat. Asa ca e de experimentat mult, dar cookies cu unt de arahide ies deja perfect.
Am de gand sa mai fac cat de curand un strudel, nu pentru online store, ci intern, pentru ca tare bine a iesit cel facut acum cateva luni (cei care ma urmaresc pe Twitter stiu despre ce vorbesc). Intre timp am mai incercat si diferite cakes, pentru ca dupa cum arata lucrurile in curand o sa am de livrat pentru un client comercial din Berlin caruia i-a placut atat de mult cookies, incat vrea sa-i propun si alte produse. Preferatul meu absolut inca de cativa ani incoace este White Chocolate Mud Cake, destul de simplu de facut, dar un rezultat de o nebunie delicioasa. Daca aveti timp, chef, o forma rotunda si multa ciocolata alba de topit, va recomand sa incercati asa ceva acasa. Tot acasa am pregatit, pentru niste prieteni, Ooey Gooey Double Chocolate Chip Cookies, o varianta imbunatatita a ceea ce facusem anul trecut drept premiu pentru cautatorii de indicii din Bucuresti. Cu timing-ul potrivit, ciocolata din cookies ramane lichida, in asa fel incat musti dintr-un fursec moale, dintr-un aluat cu multa ciocolata amaruie si bucati de ciocolata cu lapte aproape lichida. Puteti inghiti in sec acum.Trec de la una la alta, asa cum imi vin ele in minte, pentru ca sunt atatea de povestit din ultima perioada. De exemplu: ciorba de burta. Cine ar fi crezut ca o sa gasesc asa ceva aici? De altfel delicioasa, facuta de un restaurant turcesc. Poate chiar mai buna decat in multe locuri din Romania. Poate.Chiar in seara asta am incercat oferta singurului magazin/mini-market/fast-food rusesc, deschis non-stop, nu departe de locuinta. Ciorba de vacuta, clatite cu branza si stafide, gogosi umplute cu carne, tocanita de vita! Gustul Estului, aproape ca-l uitasem. Despre locul in cauza (numit РОССИЯ, evident) se spune ca, fiind non-stop, nu rar se intampla sa opreasca in mijlocul noptii limuzine cu domni (mai mult sau mai putin periculosi) si/sau doamne carora li s-a facut deodata dor de casa si care vin sa cumpere cate ceva importat direct din Rusia sau pregatit ca la ei acasa.
Exista in Berlin si un restaurant romanesc din cate stiu, dar nu am fost nici macar sa vad cum arata, avand in vedere ca romanii expati reusesc, fara sa se straduiasca, sa fie de cele mai multe ori penibili, nereusind nici sa se integreze (precum turcii), nici sa faca nota discordanta, dar exotica si cu farmec (precum rusii). Noi aparem aici doar la stiri, sub forma de tigani sau, prea rar, sub forma de actori.
Sau, in cazul meu, sub forma de testeri pentru produse futuriste. Fiindca in afara de Mini E mai exista in Berlin un proiect care mi-a atras atentia si la care m-am inscris cu mare placere, iar in seara asta am primit invitatia: Este vorba despre Touch and Travel, un proiect-pilot al Deutsche Bahn (SNCFR-ul german), care va permite in viitor (2010, probabil) ca utilizatorii sa circule prin toata Germania cu S-Bahn-ul si cu trenul fara sa cumpere nici un bilet clasic. Te urci in S-Bahn la Berlin, te identifici la terminalul Touch and Travel pe peron, apoi schimbi la una din gari, iei ICE-ul pana la Frankfurt am Main, acolo te identifici la coborare. Sistemul va calcula automat cel mai convenabil tarif pentru drumul pe care l-ai parcurs si-ti va scadea banii din cont. Toata distractia e posibila datorita Near Field Communication (pe scurt, NFC) si a unor telefoane mobile care sa fie compatibile cu tehnologia in cauza. (Telefonul va fi pus la dispozitie de catre DB si o sa-l pot pastra dupa incheierea perioadei de testare. Na!)
Va salut si am o presimtire ca o sa ne vedem mai curand decat ati crede. Sunteti deja fani ai Fursecului Mecanic pe facebook? Daca nu, acum e momentul, fiindca acolo vor fi anuntate primele detalii ale Fursecului 33.

Fursecul si "Off the record"

Va e dor sa auziti (din nou) povestea Fursecului Mecanic? (Fiti draguti si spuneti "nu" doar in gand.) Diseara, ora 22:30 la Berlin, respectiv 23:30 in Romania, sunt invitat la Motor FM in Berlin (100.6, pentru cine e aici, motorfm.de pentru cei de acasa), la emisiunea "Off the Record" (singura emisiune in engleza la posturile de radio berlineze, prezentata de o irlandeza si un american), ca sa afle si vorbitorii de engleza de aici ce e cu fursecurile mele.

Ca sa invart cutitul si mai mult in rana: in final se pot castiga 10 pachete de fursecuri. Livrabile in Berlin, normal.

Dar nu fiti tristi: pana la sfarsitul saptamanii vin cu un post nou si detalii suculente. In romana.

Saptamana 21: Nur Deutsch! Si nu la orice ora! Plus: masina de 800.000 de Euro.

Ce saptamana placuta! Cu mici incidente mai putin placute. In ordine cronologica inversa: tocmai am venit de la un supermarket din apropiere. Raionul de mezeluri, in fata mea un domn foarte bine imbracat, gen student strain, spunandu-i vanzatoarei, gen vaca rdg-ista (va aduceti aminte post-ul meu de saptamana trecuta) "200 grams of this salami" si aratandu-i in acelasi timp doua degete pe post de 200 de grame si salamul in cauza. Ea, cu o scarba infinit mai mare decat orice angajata a administratiei fiscale bucurestene, se uita intr-o parte si spune, ridicand din umeri a nepasare: "Nur Deutsch!" - reactie la care omul, se vedea, nu se asteptase. El se uita cand la ea, cand la mine, simtindu-se penibil in toata situatia si neintelegand de ce doamna vanzatoare nu se straduieste catusi de putin sa-l serveasca. Am intervenit, traducand ce era de tradus, el si-a primit pachetul dorit, ne-a multumit amandurora si a salutat de "la revedere". Ea n-a zis decat "dumneavoastra ce va dau?" uitandu-se la mine. Cand am plecat, mi-a urat si "weekend placut".
Am intalnit obsesia asta de a-i obliga pe oameni sa comande doar in germana numai aici. Si nu doar la Berlin. La Pizza Hut, unde pentru a le face nemtilor (mari amatori de sparanghel) pe plac, exista sezonal pizza cu sparanghel. Uitandu-ma in gara la outlet-ul Pizza Hut de acolo in vitrina fierbinte, o fata cu accent frantuzesc intreaba, chinuindu-se vizibil: "Pizza, how much?" Mustaciosul de la vanzare incepe si ii turuie preturile pentru toate cele cinci tipuri de pizza aflate in vitrina. Ea nu prea intelege, dar arata cu degetul si spune "one, please". El, ca sa ii (si isi) dovedeasca faptul ca e un bun vanzator, o intreaba pe germana "Doriti si un suc? Daca luati suc, este mai ieftin decat daca l-ati cumpara separat." Ea nu intelege, spune "sorry?" si se panicheaza usor, intinzandu-i banii pentru pizza. Iar el, intr-un atac de umanitate cum numai aici poate avea loc, ii spune, intr-o germana berlineza "Ei bine, atunci totul inca o data, pe germana: Pizza costa atat, sucul costa atat, cum doriti?" Ea se pierde de tot, ii cad colturile gurii - isi daduse seama, din body language-ul vanzatorului, ca n-o prea suporta si ca n-are chef de clienti care nu vorbesc germana. Spune un "aaa" pierdut, el ii ia nervos banii, ii impinge pizza si spune, evident tot pe germana "Ei, asa!". Germania a invins si de data asta. Fir-ar ai dracului de straini, ce-or cauta aici, nu stiu!
Astea ar fi noutatile mai putin placute. In rest, nu pot sa ma plang: in majoritatea zilelor a plouat, racorind orasul. Intr-una din seri a fost de-a dreptul frig, 15 grade. Eu sunt un mare amator de frig si ploaie, asa ca am nimerit in orasul ideal, la momentul perfect (vara trecuta am inteles ca au fost, cam ca la noi, pana in jur de 39 de grade).
Am trecut cu bine instructajul ca viitor sofer de masina electrica. Va aduceti aminte, incepand cu luna august sunt mai mult decat fericitul posesor al statutului de sofer de Mini E. Nu va dau acum prea multe detalii, pentru ca in finalul instructajului teoretic si dupa ce am completat un chestionar de evaluare psihologica (proiectul este insotit, pe latura stiintifica, de doua universitati germane) nu l-am condus decat un pic intr-o parcare subterana, urmand ca saptamana viitoare sa pot conduce cu adevarat. Am facut acele cateva ture ca sa ne obisnuim in primul rand cu faptul ca masina nu scoate aproape nici un zgomot si apoi pentru a intelege, fara a fi in circulatie, cum e cu ciudata senzatie de franare in clipa in care ridici piciorul de pe acceleratie. Mai exact: pentru a genera energie si a incarca, macar un pic, bateriile in timpul mersului, Mini-ul E aplica un fel de frana de motor, dar mult mai puternica decat o stim de la motoarele clasice. Franarea poate fi destul de hotarata, astfel incat se aprind si stopurile de frana, ca sa nu se sperie cei din spate. Mai pe scurt, Mini-ul E trebuie condus astfel: vrei sa mergi, accelerezi ca la o masina obisnuita cu cutie automata. Cand vrei sa incetinesti, nu iei piciorul de pe acceleratie, ca sa o lasi sa curga, ci ridici doar un pic piciorul, tinand cat de cat apasata acceleratia. Cand te apropii de o oprire, ridici piciorul complet, masina se opreste aproape de tot, fara ca tu sa fi atins pedala de frana. Suna mai complicat decat e in realitate, ba mai mult de atat, e foarte distractiv in practica.Scaunele din spate sunt luate de doua baterii enorme, care genereaza curent de 400 de volti, alimentand nu doar motorul, ci si ventilatoarele de racire (motorul este racit doar cu aer) precum si instalatia de aer conditionat (care, da, functioneaza la 400 de volti!). Exista si un circuit secundar, cu o baterie obisnuita, de 12 volti, pentru radio si CD, de exemplu. Senzatia, in clipa in care deschizi capota, este ca te afli in fata unei glume: in loc de joja de ulei, furtune ale instalatiei de racire, bujii si alte lucruri pe care te-ai astepta sa le gasesti sub o capota de Mini, troneaza o cutie dreptunghiulara enorma, inchisa bine si sigilata pe deasupra. "Asta e motorul", spune domnul de la BMW care a venit pentru prezentarea masinii. "Mare lucru n-aveti ce sa-i faceti in caz ca ramaneti in drum. Ne sunati si venim cu masina de service." La fel si cu butonul rosu din portbagaj, a carui activare este absolut interzisa. "Butonul intrerupe circulatia curentului in toata masina. E gandit pentru pompieri, salvare sau politie, in cazul unui accident, cand trebuie sa vina descarcerarea, de exemplu, pentru a nu se electrocuta." Logic, la 400 de volti. In caz ca, totusi, n-ai de lucru si invarti butonul, masina va trebui resetata de un specialist BMW. Un fel de Ctrl+Alt+Del ultimativ."Care e valoarea masinii, avand in vedere ca sunt fabricate manual, in serie ultra-mica si ca totul e momentan in faza de proiect stiintific?" ma trezesc eu intreband. Raspunsul vine repede si pe cel mai calm ton posibil: "800.000 de Euro". Asa ca, daca veniti pe la Berlin, cautati-ma si apoi o sa puteti povesti prietenilor ca ati mers intr-o masina de peste trei sferturi de milion de Euro.
Daca veniti cu trenul, s-ar putea sa nu ne putem vedea prea usor la gara. Asta pentru ca in tot orasul au aparut recent locuri de parcare gratuite destinate incarcarii automobilelor electrice. Doua sunt chiar la gara principala. In mod surprinzator, sunt mai tot timpul ocupate de masini non-electrice. Dar e de inteles, avand in vedere ca cele din urma au de cele mai multe ori numere de inmatriculare cu trei litere. In Germania, numarul literelor te da de gol: o litera au orasele mari, doua si trei au regiunile. Ca regula de aur: daca sunt trei litere la inceputul placii de numar, sunt sanse mari ca masina sa fie dintr-un sat. Ceea ce nu e rau, dar la fel de mari sunt sansele ca acel sofer sa fie A.) emotionat in circulatia intr-o metropola si mergand ca atare, B.) indiferent la semne de circulatie de genul celor care avertizeaza ca locul de parcare este destinat exclusiv masinilor electrice pe perioada incarcarii bateriilor sau C.) un cocalar de sat, din a carui masina duduie o muzica atat de distorsionat, incat nu poti sa-ti dai seama nici macar in ce gen poti incadra piesa respectiva. Dar tot e mai bine decat o masina plina cu bulgari, claxonand biciclistii care isi vedeau de drumul lor. (Vazut tot azi - probabil ca e o zi nefasta...)
In fine, un detaliu simpatic: toate Mini-urile E din cadrul proiectului sunt inmatriculate in complet alta zona a Germaniei, pentru ca placutele sa indice "MI-NI". Marketing destept, ca de atatea ori in cazul marcii asteia.
Am mai livrat fursecuri zilele trecute: unor clienti romani (e incantator sa intalnesc aici oameni de calitate, care nu doar ca fac cinste statutului de roman, dar mai si comanda fursecuri ;) si, evident, si unor clienti nemti. Una din clientele de zilele trecute comanda numai cookies cu matcha (o amatoare de ceai verde, in mod cert), neprecizand la ce ora i-ar dori. In jur de ora 19:00 ii scriu mail, ca o sa ajung pe la 21:00 - 21:30. Nu primesc nici un "da", "nu", "poate", asa ca la 21:20 sun la usa, intr-un cartier la 19 km de centrul Berlinului, o aliniere oribila de case si mai urate decat alinierea in cauza. O doamna pe la 30 de ani, vopsita prost (evident in casa) si intr-un rosu strident (parul), plus pantaloni de training, imi spune nervos "Nu puteti sa sunati la ora asta!"
"Poftim?"
"Nu puteti sa sunati la ora asta! Avem doi copii!"
"Pai n-ati precizat o ora de livrare, eu livrez intre 14 si 2 noaptea. 21:30 e ora maxima la care v-am precizat pe mail ca voi livra. Iata-ma aici."
"Ce mail?"
"Mail-ul pe care vi l-am trimis acum peste doua ore."
"Pai ce, eu ma uit la mail?"
(In timpul asta, telefonul fix suna de zor, la un volum mult peste soneria mea.)
In fine, ca sa nu va plictisesc, am vrut sa renunt si sa-mi iau politicos la revedere, moment in care "doamna" si-a dat seama, probabil, de gafa facuta si s-a intors cu 180 de grade, luandu-mi pachetul din mana si spunand "si chiar dumneavoastra ii coaceti?", "vai, ce logo frumos. sunteti si designer?" si alte astfel de penibilisme nepotrivite nu doar in contextul respectiv.
Apogeul? "Aaa... dar sa stiti ca n-am bani sa vi-i platesc. Sotul nu e... eu n-am nici un ban..."
"Da, doamna. Nu-i nimic. Mi-i puteti vira. O seara buna."
Asta a fost acum vreo patru zile. Evident, pana azi nu s-a virat nici un ban. Sper ca i-au priit cookies, stiti bancul.
Destul. Va salut, pe saptamana viitoare!

PS: Cine-a fost la Peninsula, sa-mi scrie cum a fost. Sau la Werchter, sau altundeva, ca vara asta mi-au cam scapat festivalurile, de atatea fursecuri, manca-le-ar redegistii.

Saptamanile 17-20: Sucul uman, eco fara circ, cola fairtrade si noutati electrizante

Sunt vinovat, n-am nici o scuza, n-am mai scris de prea multa vreme. Asa ca va rog sa-mi scuzati scaparea si o sa incerc sa cuprind trei saptamani intr-un post. Nici n-o sa fie prea greu, pentru ca o saptamana am fost plecat intr-o scurta vacanta prin tarile nordice. Ocazie cu care am constatat doua lucruri care mi-au facut mare placere: in Danemarca si Suedia am gasit mult mai multe produse de provenienta ecologica (bio, cum spunem noi la Berlin) fata de restul tarilor europene in care am fost. Si, ca si cum asta n-ar fi de ajuns, nici nu erau prezentate cu mare tam-tam de genul raion specializat bio sau precizari mari pe ambalaj. De cele mai multe ori, doar uitandu-te pe lista de ingrediente (o ocupatie vitala, atunci cand nu stii daneza sau suedeza) aflai ca ingredientele sunt økologisk respectiv organisk. Tot acolo am baut si "Human Juicedrink" (am scris la momentul respectiv pe twitter), un suc foarte bun - in ciuda numelui ciudat - facut din soc, ghimbir, suc de mere si de struguri, toate de provenienta bio. Imi pare rau ca n-am mai apucat sa vizitez si muzeul Volvo de la Göteborg, un must (in engleza, nu in romana) pentru orice fan de masini suedeze. Nu, de fapt pentru orice fan de masini in general. (Ma consolez, insa, cu faptul ca l-am mai vizitat de cateva ori de-a lungul anilor.)La Malmö am baut Ubuntu Cola. Eu stiam pana acum ca Ubuntu e un sistem de operare, dar se pare ca - fara nici o legatura cu computerele - se poate si bea. Pe langa faptul ca e delicioasa, Ubuntu Cola e si fairtrade: detalii aici.
Dupa ce m-am intors, am (re)pornit cu dreptul, pentru ca proprietarii germano-americani ai unor magazine de articole cu specific american din sudul Germaniei mi-au propus sa le livrez cookies pentru a-i vinde in propriile magazine si la diferite targuri la care participa ei. Asta dupa ce, intamplator, gustasera niste cookies cu unt de arahide si ciocolata amaruie facuti de mine. Urmeaza, asadar, sa vedem cum reactioneaza si oamenii din alte zone ale Germaniei la produsele mele.
Experimentul de a trimite cookies prin posta rapida in Romania (nu curierat gen DHL sau TNT, ci posta normala rapida) a avut urmatorul rezultat: pachetelul cu cookies n-a ajuns deloc la destinatie, nici nu s-a intors la Berlin. Sa-i fie de bine cui i-o fi servit din Posta Romana, sper ca i-au priit.
Nici posta germana nu e cu mult mai prejos: de curand am trimis niste mostre de cookies unei prietene din alt oras. Adresa era incompleta, asa ca plicul s-a intors la mine, dar din sase cookies mai erau doar doi in plic. Cei mai plictisitori, probabil (simpli, doar cu ciocolata), fiindca cei cu migdale, ciocolata alba si caise se evaporasera. Am vrut sa fac reclamatie in ambele cazuri, dar la posta mi s-a sugerat sa folosesc DHL-ul daca vreau chestii de genul asta, fiindca posta normala n-are cum sa garanteze nimic. Din pacate, Berlinul fiind in mijlocul fostului RDG, mentalitatile lasa de dorit in multe cazuri in care ai de-a face cu functionari publici. Ce nu stiu ei este ca au in fata lor pe cineva calit in iadul functionarilor publici romani, asa ca nu ma poate nici speria, nici intimida o usoara scarba si un mic oftat afisate la cererile mele occidentale. Intre timp, am inceput sa-i recunosc si pe strada: pe femei de obicei le tradeaza coafura tipic RDGista, pe barbati - nu stiu cum sa explic exact - o oarecare tristete-enervare-dorinta-de-a-se-fi-nascut-RFGist-si-aerul-ca-ei-stiu-sa-conduca-masini-chiar-daca-au-facut-scoala-pe-Trabant.
Eu am facut scoala pe o Dacia 1310, iar in curand voi fi unul din putinii locuitori fericiti ai Berlinului care vor avea ocazia sa conduca, pana la sfarsitul anului, unul din 50 de Mini-uri E, cu "E" de la electric. Nu hibrid, nu glumite. Un Mini cu motor pur electric (204 cai putere, disponibili instantaneu, pentru ca spre deosebire de masinile cu motoare clasice, cuplul motor e maxim din momentul in care calci pedala de acceleratie), un Mini pe care il incarci la una din zecile de statii destinate masinilor electrice, proaspat inaugurate la Berlin. Un proiect-pilot foarte pe gustul meu, pentru care sunt foarte fericit ca am fost ales, din toti cei care s-au inscris.
In afara orasului n-ai cum sa te aventurezi prea mult, pentru ca autonomia prototipurilor astora e de vreo 170-200 de kilometri (ce-i drept, pot fi incarcate si la prize normale, dar dureaza vreo 8 ore un "plin"; la statiile de incarcare speciale, in jur de 2 ore). Proiectul este sustinut de Vattenfall, cei care vor livra curentul necesar. Concurenta, RWE, va derula un proiect similar cu Smart-uri electrice. Dar cine-ar mai vrea un Smart, cand poti sa conduci un Mini? ;)
(Am avut un Smart la Bucuresti si mi-a ajuns. Dupa cum bine scria cineva zilele trecute pe un blog, e bine sa conduci un Smart la un moment dat in viata, pentru ca dupa aia o sa apreciezi mult mai tare orice masina.)Pe langa faptul ca e electric, are si o identitate vizuala care sa te faca sa stii ca ai de-a face cu un Mini E: lipseste teava de esapament (normal!), pe acoperis si in lateral are desenat un logo care-ti sugereaza ca-i electrica treaba, in loc de turometru are un voltmetru, iar inauntru bancheta a disparut, facand loc acumulatorilor enormi. Pentru ca are un comportament absolut aparte (de exemplu, cand ridici piciorul de pe acceleratie, masina franeaza, pentru a genera curent suplimentar), urmeaza in curand un training special, inainte de inceperea perioadei propriu-zise de condus. Va tin la curent! (Pur si simplu nu m-am putut abtine.)Pana atunci, va pot oferi aparitia mea pe blog-ul Sixti Car Club (va aduceti aminte din post-ul saptamanii cu numarul 1), la rubrica "Prezentarea membrilor", unde m-am lasat pozat in fata garii, in si pe langa un Mini Cabrio. (Era foarte soare si pozele sunt facute de un amator, de aia arata asa si-asa.)
In incheiere, in dulcea traditie, cea mai noua creatie de cookies din productia proprie: Matcha Green Tea Cookies cu bilute de ciocolata amaruie Valrhona si o usoara urma de lamaie proaspata. Foarte bun.
Va doresc ceva frumos si ne auzim saptamana viitoare!

Saptamana 16: Despachetez, impachetez

Zile agitate, motivul principal pentru care n-am reusit sa mai pun update-ul saptamanal promis. In ultima perioada, am ajuns de la ambalajul simplu, pe care il foloseam initial (cookies in cutie de carton, inveliti suplimentar intr-o hartie de pergament) la unul avansat, care sa permita livrarea lor nu doar in Berlin, ci si in restul Germaniei - si, eventual, in restul Europei... ;)
Am experimentat cu diferite variante, de la plicuri lucioase cu holograme pana la cutii sobre din carton tare. Am cerut mostre in stanga si in dreapta, astfel incat in fiecare zi venea postasul cu cel putin o cutie din care trebuiau despachetate tot felul de solutii demente de ambalare (in cel mai bun sens al cuvantului), dar putin pretabile la transportul unor lucruri relativ fragile cum sunt fursecurile.
Acum, cookies sunt ambalati individual, fiecare cu punguta lui transparenta si lucioasa, inchiderea e autoadeziva si marcata de o eticheta rotunda, pe care sunt trecute, printre altele, tipul cookie-ului, data si ora la care a fost copt. Am trimis deja in cateva orase germane in afara Berlinului si au ajuns destul de bine, doar cam un cookie din zece s-a rupt pe drum (dar fiind in punga, nu s-a imprastiat in cutie). Pana acum am avut (pe langa nemti) clienti irlandezi, americani, englezi si romani. Toti in Germania. Numai reactii bune; n-are rost sa insist, pentru ca stiti cu totii despre ce e vorba si n-are rost sa va fac sa poftiti fara a va putea oferi o solutie. Inca.
O sa trimit de curiozitate un pachet de proba si in Romania, sa vedem in cat timp si in ce conditii ajunge. Daca ajunge repede si nu se dezintegreaza pe drum (am primit, cand eram in tara, si plicuri care fusesera calcate in picioare, judecand dupa urmele de pantof de pe ele), poate facem Fursecul 33 cu cautare de indicii in Bucuresti, dar premierea prin posta (avand in vedere ca nu am reusit sa vin in tara in mai, cum sperasem, si pana in septembrie sunt slabe sanse).
Toata saptamana am avut, in fiecare zi, sesiuni de degustare de cookies la o cafenea de la care imi cumpar zilnic cafeaua, parte a lantului berlinez de cafenele Einstein. Am marcat astfel intrarea in zona de retail, pentru ca incepand cu iulie se vor putea gasi creatiile I Am Cookie de cumparat la cafeneaua in cauza. Cu putin noroc, vor urma si alte locatii in Berlin, pentru ca ar fi pacat ca toti clientii de cafenele si magazine de delicatese sa ramana cu impresia ca ce cumpara ei acum acolo sunt cookies. Fiindca nu sunt.
Mai am o cerere de cookies si din partea a doua magazine de alimente americane din sudul Germaniei, dintre care unul e la München, oras pe care il iubesc foarte mult si in care mi-ar face cu atat mai mare placere sa pot livra cookies.
Sa vedem cum merge - va tin la curent.

Saptamana 15: Doritori romani de fursecuri la Berlin, Salvare neasteptata in miez de noapte si, evident, Cautatorii oaselor de albina

Incep cu partea de salvare, ca sa nu credeti ca s-a intamplat ceva grav. Dimpotriva, a fost foarte distractiv: joi noapte, ora 1:30, eu in gara, incercand sa ies din parcare cu masina. In masina - inchiriata - se afla un card de parcare valabil permanent, pe care bariera de la iesire deodata nu l-a mai placut. Merg la alta iesire, la fel. Sun la hotline-ul de la Sixt, unde mi se spune ca n-au idee care sa fie problema, la ora aia nu mai e nimeni la ei la ghiseu in gara, asa ca ma roaga sa cumpar eu un tichet de parcare obisnuit (respectiv sa sustin ca am avut un tichet si l-am pierdut), adica sa dau 20 de Euro, dupa care sa trec intr-una din zilele viitoare pe la orice birou Sixt si sa-mi recuperez banii. Ma duc, destul de nemultumit de solutia oferita, spre automatul de tichete si, pe drum, vad ca ma urmareste, discret, unul din angajatii garii, responsabil cu parcarea (judecand dupa vesta reflectorizanta inscriptionata). Probabil ca vazuse pe monitoare faptul ca cineva tot da ture prin parcare, incercand sa iasa pe la mai multe bariere, apoi incercand sa simuleze o intrare in parcare, fara masina (ca sa obtin un tichet 'normal', m-am gandit ca poate-poate) - oricum, un comportament care si mie mi-ar fi atras atentia. Pe drum spre automat sun de pe mobil unde trebuia sa ajung si, pe romaneste, explic ca o sa mai intarzii putin, pentru ca s-a intamplat ce s-a intamplat. Angajatul-precaut se opreste la cativa metri de mine, asteapta sa termin de vorbit la mobil, dupa care ma intreaba intr-o romana perfecta: "Da' ce s-a intamplat? Pot sa va ajut?" Asa ca salvarea (omul a reprogramat cardul din masina, n-a mai fost nevoie sa cumpar nimic) a venit sub forma unui roman, stabilit la Berlin imediat dupa revolutie si care lucreaza noptile la biroul de management al parcarii din gara.
Alta intamplare placuta: am primit, pe mail, o cerere de fursecuri. Nimic nou pana aici. Dar cererea vine de la cineva din Romania, care urmeaza sa viziteze Berlinul si care m-a intrebat daca pot sa-i livrez cookies intr-un parc, la picnic. Sigur ca da! ;)
Imi pare rau ca n-am fost vineri seara la Bucuresti, la concertul Kraftwerk. Am vazut cateva inregistrari pe youtube si se pare ca publicul a fost absolut senzational. Cine ar fi crezut ca vom avea vreodata asemenea bafta, sa vina Kraftwerk la Bucuresti? Eu unul, nu.
Ati aflat, poate, din presa, ca berlinezii sunt agasati de prezenta spalatorilor de parbrize de etnie r(r)oma (sau tigani, cum le spune toata lumea cu exceptia presei). Cersitul agresiv e interzis aici. Cersitul non-agresiv e permis. Adica: spalatorul neamt sau turc sau polonez te intreaba daca vrei sa-ti spele geamul. Nu vrei, te lasa in pace. Romanii (pentru ca ziarele scriu "spalatorii romani" mai des decat "spalatorii romi"), exact ca la Bucuresti, iti stropesc geamul in ciuda, intind mana si nu mai pleaca de langa masina, se smiorcaie, manjesc luneta s.a.m.d. Seful Politiei berlineze a declarat ca s-a saturat si ca, daca ar putea, i-ar trimite pe toti acasa. De cand cu UE, insa, nu prea mai exista posibilitatea asta, legal. Asa ca oficialii berlinezi au gasit o varianta: le-au oferit romilor 250 de Euro de cap, punandu-i sa semneze un act cum ca nu se mai intorc in Berlin. Rezultatul cred ca il intuiti deja: au luat banii, s-au facut ca pleaca, dupa o zi spalau din nou parbrize. (Imi povestea cineva de curand ca aici nici la restaurante nu prea mai e corect sa scrie in meniu "snitel tiganesc", dar inca nu s-a gasit o varianta care sa sune apetisant. "Snitel rrom" nu cred ca ar cumpara prea multa lume.)
Si, in fine, pentru ca au trecut deja patru luni de cand am plecat din tara, ma simt obligat sa va ofer (placere infantila de blogger) cele mai recente cautari cu care oamenii au ajuns aici pe blog, la Fursecul Mecanic:
- poze cu metrouri noi
- poze cu maili
- poze cu nu mai bun
- vreau sa vad ceva despre albine
- alune in vis
- alte glasuri alte incaperi ati inteles
- aura are alune
- calmant la traseu cu politia
- cand incerc sa pornesc se intoarce in sens invers (acum inteleg de ce era nevoie de calmant)
- ce caine imi trebuie pentru trufe
- cereale ne'squs
- cine a inventat vantul si de ce
- codul muncii mersul la wc
- cum aflu daca am cookies
- cum se scoate pixul din telefonul sony ericsson p990i
- poze cand sa coborat domnul pe pamant
- poze cu copi de 18 nai
- placerea de a cunoaste
- partea urata a parisuluo (cred ca intreaba un spalator de parbrize)
- jocuri cu dezghetat vagoane
- devin mai creig
- eliza-nu meriti de descarcat
- daca gresesti nu ai nici o scuza dar altfel nu ai fi om ai fi un robot perfect
- va multumesc pentru tot
- unde sa gasesc trufe in ce oras pe ce strada
- gura insingerata nocturna (cred ca e efectul cupcake-urilor pe care le-am oferit de Halloween anul trecut)
- si, evident, intrebarea fara moarte: "albina are oase?", cautata de peste 150 de ori, acest oldie but goldie al blog-ului meu.

Pe curand!

Saptamana 14: Stor(e)ul deschis. Cu energie!

Imi place vremea innorata, chiar ploioasa. Nu sunt deloc amator de soare si caldura. Cu toate astea, am remarcat ca soarele, in orasele mai putin poluate ale Europei, e complet altfel decat acasa la Bucuresti. Aici la Berlin are o intensitate aparte, face priza buna cu aerul curat, te invaluie placut pana tarziu (si asta spun eu, omul caruia ii place sa doarma pana catre pranz, cu storurile trase). Il simti, prietenos, printre storuri.
(Asta a fost - recunosc - cea mai lame modalitate de pana acum de a introduce post-ul saptamanii despre online store-ul meu de la Berlin: store / stor, v-ati prins. Jenant.)
Oricum, jocuri de cuvinte incoace sau incolo, l-am inaugurat ieri. N-a fost sa fie pe 28 mai, cand Fursecul Mecanic a implinit 1 an de existenta, dar nici data de 2 iunie nu pot sa spun ca ma deranjeaza. I Am Cookie Online Store e cea mai distractiva chestie care mi-a venit in minte de la Fursecul Mecanic incoace (bine, ar mai fi cateva, precum: vizitarea Asiei in intregime in viitorul apropiat, inscrierea la licenta de pilotaj si alte cateva idei, la care imi face din ce in ce mai mare placere sa ma gandesc) si ma bucur ca am ajuns sa o pun in practica la Berlin. Zilele astea iau ultimele aprobari care imi trebuie pentru a-mi putea face fursecurile in cel mai legal mod cu putinta. Bucataria profesionala e deja inchiriata, carnet de sanatate am - dupa cum stiti -, mai trebuie doar sa fac firma propriu-zisa, ceea ce se va intampla in cursul zilei de maine. Asta e si motivul pentru care, momentan, fursecurile din online store sunt gratis - le fac cadou berlinezilor care intra pe site, pentru ca in primul rand e in ton cu blog-ul si in felul asta nici nu supar pe nimeni, nefiind un act de comert. Primii "clienti" s-au inscris deja, maine isi vor primi cookies pe care i-au ales.Zilele trecute am facut primul strudel cu mere din viata mea. Iarna trecuta mai experimentasem cu diversi hibrizi de strudele (printre altele, am facut Stollenstrudel pentru Centrul Ceh din Bucuresti), dar nici unul nu era cu aluat de strudel traditional. Acum m-a inspirat faptul ca un patron berlinez de cafenea mi-a spus ca nu intelege de ce in ultima vreme vin foarte multi turisti care cer "Apfelstrudel, Apfelstrudel". Asa ca m-am apucat sa-l fac si (n-o spun eu, ci domnul sus-citat si cativa prieteni de-ai mei, carora le-am dat sa guste) a iesit foarte bun. De altfel, pe Twitter am pus si o poza, ca parca era pacat sa nu ramana pentru posteritate. ;) Recunosc, cu modestie: mi-a iesit din prima, inclusiv momentul intinderii aluatului intre maini, pana la subtirimea perfecta.
Ii mai sochez pe nemti in curand cu ceva: socata, facuta dupa reteta traditionala romaneasca. Aici exista Bionade, o limonada bio foarte buna, cu gust de soc. Dar n-am baut inca nicaieri in lume socata, asa cum se facea in copilaria noastra, asa ca am cules soc si l-am pus, de proba, sa vedem ce iese (si socata e un first pentru mine). Daca iese bine, o sa o ofer alaturi de cookies, ca sa mai distrag putin atentia de la stirea cu biserica ocupata. O sa le explic tuturor ca e naturala 100%, e gustoasa si energizanta prin prospetime.
A propos energizant: Provider-ul de energie Vattenfall a instalat, pe trotuar, prima statie publica de incarcare a automobilelor electrice (Vattenfall sunt partenerii MINI pentru MINI E, despre care v-am mai povestit). Vii cu card-ul special, se deschide compartimentul, scoti cablul, pui masina la incarcat, pui cablul la loc, se scade curentul automat de pe card. As fi vrut sa ma fi putut califica pentru unul din MINI-urile electrice, dar n-a fost sa fie, pentru ca se cerea garaj (n-am) cu priza sau locuinta la parter (stau la et. 2). Iar celalalt proiect de masini electrice desfasurat tot in Berlin, cu Smart-uri, nu e deloc accesibil publicului, masinile fiind destinate momentan doar partenerilor comerciali ai Mercedes-Benz.
Va tin la curent cu mersul lucrurilor, ne auzim peste cateva zile!

Saptamana 13: Cu noroc, sper.

Am intarziat cateva zile cu post-ul saptamanal de la Berlin. Dar nu doar cu asta am intarziat, ci si cu livrarile de fursecuri pentru doi din castigatorii saptamanii trecute. Si cu inca alte cateva lucruri de facut. Pe toate le-am amanat (inclusiv drumul pana in Romania), fiindca am lucrat la noua varianta I Am Cookie. Nefiind om de IT, a trebuit intai sa invat cum se pune in practica ce voiam, probabil ca de asta a si durat atat. Azi este, in sfarsit, gata.
Site-ul e bilingv (germana/engleza) si nu mai gazduieste acum doar blog-ul; am adaugat cateva tipuri mai neobisnuite de cookies, o mica banca de imagini si inregistrari audio-video ale mentionarilor sau aparitiilor Fursecului Mecanic / I Am Cookie in presa, link-uri catre conturile mele de Twitter si Facebook, precum si pregatirea pentru I Am Cookie Online Store, prima mea initiativa comerciala exclusiv pe baza de cookies. Sau, mai pe scurt si mai putin pretentios: posibilitatea, ceruta intai la Bucuresti, dar perfectata abia la Berlin, de a putea cumpara pana noaptea tarziu cookies calzi, pe care - la fel ca si in cazul blog-urilor, ii livrez personal. Asta inseamna finalul blog-ului? Nici vorba. Cautarea de indicii continua, in fiecare saptamana, ca si pana acum. Editia speciala de la Bucuresti ramane si ea in picioare, doar ca o sa trebuiasca s-o mai aman putin, din pacate. Acum, asa cum am scris mai inainte si pe Twitter, o sa ies la o plimbare in Berlin si la un smoothie proaspat, pentru ca simt ca orele de stat cu ochii in monitor nu prea mi-au priit. Va salut si ne vedem din nou peste cateva zile. Pana atunci, va invit cu placere pe iamcookie.com

Saptamana 12: I Am Cookie si Motor FM, Fursecul si ADZ (II)

Azi a fost o zi buna. Postul meu preferat de radio din Berlin, Motor FM, are putini moderatori. Din ei, doar vreo doi imi plac foarte mult. Si ce primesc eu pe mail zilele trecute? O invitatie la postul meu preferat de radio, in emisiunea unuia din cei doi preferati, Max Spallek pe numele lui. (Un tip foarte interesant: a studiat arhitectura, a vandut discuri second-hand intr-un magazin de muzica, a fost apoi ucenic de tamplar, asistent foto si muzician. Acum e moderator la Motor FM, din 2006.) Cei din redactie au aflat despre I Am Cookie si s-au gandit ca merita si ascultatorii berlinezi sa afle detalii. Asa ca am stat de vorba, intre Peter, Bjorn & John, Dandy Warhols si Metric despre ce se intampla si, mai ales, despre ce urmeaza sa se intample la Berlin. Interviul il puteti descarca de aici si de aici.
Tot azi am primit si articolul din ADZ, ziarul in germana din Romania. Cei care urmariti Fursecul Mecanic de mai multa vreme va mai aduceti aminte, poate, de primul articol. Acum cateva zile a aparut si unul despre proiectul berlinez, intr-o corespondenta de la Berlin a Ralucai Nelepcu. Poftiti aici (tot in germana).