marți, 21 martie 2017

Noul sosit, dupa patru ani

La multi ani 2014, 2015, 2016, 2017! In postarea de acum patru ani promiteam povestea noului sosit, nordicul de incredere. Ii pusesem si poza in draft, pregatisem totul frumos. Dar postarea a intarziat, fiindca nordicul a disparut. Dus in plimbare de la Berlin tocmai pana la Edinburgh, l-am parcat intr-o seara pe un loc confortabil si a doua zi nu l-am mai gasit acolo.
Povestea disparitiei lui precum si a disparitiei mele in ultimii patru ani, aici pe blog, in urmatoarele zile. Despre urcusuri si coborasuri, zile superbe si momente sinistre, sperante si pierderi.

Asta in caz ca mai exista cititori ai blogului. Cine e pe receptie, sa ridice mana!

luni, 4 februarie 2013

Covrigei undercover, hummus fluorescent si deserturi inutile

Dificil. Cu ce se incepe dupa o absenta enorma? Ca sa fie toata lumea multumita, o sa iau lucrurile intr-o ordine cat de cat cronologica. Imi dau seama, facand un rezumat al ultimilor doi ani si ceva, ca pe de-o parte mi s-au intamplat destule lucruri bune, dar am avut si parte de evenimente pentru care o masina de calatorit in timp mi-ar prinde acum foarte bine. Nu totul a fost roz, cum se spune. Dar in mod cert, ceva a fost. De un roz intens, chiar: Hummus-ul pe care l-am cumparat de la Baharat Falafel, un fast food oriental aflat in imediata apropiere de Winterfeldtplatz-ul pe care il descriam in ultimul post BC. (Observati va rog delicatetea cu care am facut trecerea intre post-ul din 2010 si asta de azi.) Am vaga impresie ca v-am mai povestit despre locul in cauza, dar s-ar putea ca asta sa se intample din mai multe motive: fie sa-mi fi propus de atatea ori sa scriu despre el si sa nu fi apucat, fie am povestit de cateva ori unor prieteni offline despre el, fie chiar am scris despre el si n-am reusit sa gasesc acum cand si unde exact, in ciuda cautarilor. Imi place sa cred ca, totusi, e informatie proaspata. Fast food e, poate, o denumire jignitoare adusa locului, nu doar pentru ca mancarea e excelenta (falafel, in principal), ci si pentru ca patronul (un irakian in varsta care iti lasa impresia ca optiunea de a vinde falafel-uri e doar o pasiune, adevaratele talente o sa ti le dovedeasca atunci cand situatia ii va permite) piguleste fiecare sandwich pe care il face, punand feliuta cu feliuta de castravete, incet, tacticos, admirand creatia, apoi impingand una din felii cam 5 milimetri mai la stanga, fiindca nu era perfect aliniata. Initial am crezut ca e un show sau ca glumeste, dar omul e mai serios decat soup nazi-ul din Seinfeld, asa ca cel mai bine e nu-l superi, sa comanzi ce vrei, sa-i respecti ritmul si apoi sa te bucuri de poate cea mai buna portie de falafel din Berlin. Si de cel mai bun hummus cu sfecla rosie, atunci cand ai norocul sa-l aiba (90% din timp am gasit doar hummus-ul normal acolo). Nu stiu ce e cu mancarea orientala si chestiile roz fluorescent, dar sunt un mare amator de mancare libaneza, iar unul din primele contacte cu ea a fost acum vreo 16 ani in Bucuresti, langa Podul Grant, la unul din primele restaurante libaneze deschise la noi, "Beirut". Imi aduc cu placere aminte ca pe meniu exista ceva intitulat "service", un platou de muraturi, din care iti sarea imediat in ochi o leguma roz extrem de gustoasa. Am aflat peste ani ca era vorba despre nap, foarte popular ca leguma murata in orient. Acelasi roz m-a intampinat, asadar, si la Berlin, la hummus-ul de inspiratie irakiana, servit incetisor si cu respect fata de fiecare ingredient (in timp ce asteptam am primit, nu de putine ori, cate o bila de falafel din partea casei, de degustat pe loc; practic, o bila alba in plus pentru ei - si o bila maro pentru mine). Intensitatea gustului? Fabuloasa. Am luat si separat, la pachet, ca sa-l mancam pur si simplu pe toast prajit. Mi-a adus aminte, ca stare, de frigaruile de pui in lipie, facute de un mini-local arabesc pe o straduta vis-a-vis de Piata Domenii, cu un fel de coleslaw facut de ei si un toum minunat. (Despre toum am un post separat in pregatire, intra in categoria lins-degetele-dupa-masa-fiindca-nu-mai-sunt-aceeasi-persoana-ca-inainte-de-toum). Daca aveti drum pe-acolo, sa-mi spuneti va rog daca mai exista locul (e usor de gasit, lipit de el e(ra) o frizerie, a acelorasi patroni arabi.
V-am promis covrigei undercover si asta va si ofer. Eu nu prea folosesc diminutive, dar "covrigei" sunt obligat sa scriu, fiindca trebuie respectata eticheta: la supermarket-ul Rewe din Prenzlauer Berg, in nordul Berlinului (unul din putinele deschise pana la 23:00) am gasit, intr-un raft de jos de tot, mini-covrigi facuti in Rusia de firma Dovgan. Cu gust de vanilie, pe punga scrie frumos "Kringelgebäck", totul corect pana aici. Dar - un angajat de acolo de la Rewe pare sa aiba nostalgii dupa tara de bastina, fiindca pe eticheta din raft, ca sa fie clar ca nu ne vin ei rusii si nici nemtii cu "Kringelgebäck", scrie printat "COVRIGEI". (Click pe imagine pentru varianta mare.) Asa da! Ma astept ca in orice clipa casiera in loc de "Hallo" sa-mi spuna "buna seara", nu m-ar mai mira. Sau "bine ati revenit". (De fapt, nu, asta cu "bine ati revenit" nu functioneaza la Berlin; dupa cumparaturi zilnice in acelasi magazin timp de peste trei ani, platind cu acelasi card de fiecare data, casiera inca se mai uita la card pe ambele parti, il intoarce atent, verifica inclusiv daca e semnat pe spate, nu cumva sa fie vreun fals mizerabil. Se mai uita si la om, imi dau seama.)
Dar sa nu ne indispunem. A - ba da, trebuie sa ne indispunem, fiindca in final am ceva inutil: tarte cu fructe. Si o inghetata sofisticata, cu frisca si bezea. "Cum?!" va aud strigand. "Cum pot lucrurile astea sa fie inutile?" Si aveti dreptate. Ele pot fi extraordinar de bune, dar devin inutile cand cineva isi bate joc de retetele originale si rezulta ceea ce se gaseste la Lenôtre, in cadrul KaDeWe in Berlin. Inutil efortul (efortul?) de a le produce, inutila plata lor (la pret de Paris, fiind vorba despre Lenôtre), inutil timpul pierdut in a incerca sa te bucuri de ele. Nu ma intelegeti gresit, n-am mari pretentii de la un laborator francez in care lucreaza cofetari nemti, dar nici batjocura pe fata nu prea mi-a placut la viata mea, la care se adauga si faptul ca dulciurile frantuzesti - degustate in tara lor, daca se poate - sunt sus de tot pe lista mea de preferinte, asa ca nu pot fi pacalit usor. In domeniul asta, cel putin. Are rost sa va plictisesc cu detalii? Nu cred. Sintetizat: aspect impecabil, gust inexistent. De evitat asadar. (Ca mai orice desert care contine foita de aur, care pentru mine e un turnoff din start.)
Ma opresc, fiindca nu vreau sa va iau prea mult din timpul saptamanii proaspat incepute si va spun din nou ca ma bucur tare mult sa ne regasim aici, la Fursecul Mecanic. Data viitoare ni se va alatura un clasic inca in viata. Daca vreti, o minune mecanica a secolului trecut, un nordic de incredere.
Ramanem la stadiul de povesti? Nici vorba. In curand vine sansa de a obtine ceva dulce gatit de mine, contra unui mic efort depus de voi. Cam ca pe vremurile bune. Ce vremuri!

miercuri, 30 ianuarie 2013

Dupa 75 de milioane de secunde


Au trecut 75,427,200 de secunde de cand am postat ultima oara. 
Mai simplu: 873 de zile. 
Sau: 124 de saptamani. 
Va si aud intrebandu-va: Sunt lucruri noi de povestit? 
Da. Si cate!

Se mai intampla ceva interesant in viata Fursecului Mecanic? 
Absolut! 

Mai exista pasiunea pentru dulciuri? O, da. 

Se mai pot castiga dulciuri? Categoric. 

Dar am mai intai o curiozitate: mai intra cineva pe blog, acum, dupa 2 ani, 4 luni si 20 de zile de la ultimul semn de viata? Raspunsurile le astept cu mare si real interes.