Intre ghilimele, pentru ca nu-mi apartine. Era un copil blond (evident!), pur si simplu terifiat de perspectiva de a reintra cu tatal lui in piata Winterfeldt, considerata cea mai diversa (nu pentru ca e in mijlocul cartierului gay), cea mai activa si cea mai cea dintre toate pietele saptamanale din Berlin. (O mica paranteza: nu stiu de ce se cheama piete saptamanale, cand multe din ele se tin mai des de o data pe saptamana. Banuiesc ca e aceeasi problema de obisnuinta ca la "Peco" - vezi mai jos.) Il inteleg pe baiatul care refuza re-vizitarea pietii, fiindca si eu in copilarie ma plictiseam in oricum rarele ocazii in care mergeam prin cate o piata, in Germania sau in Bucuresti (cu o exceptie: in Piata Amzei imi placea foarte mult zona de muraturi, mi se pareau neobisnuit de placute aromele de acolo). Dar aici, azi, chiar merita sa mergi si sa te si intorci, daca trebuie.
Din aprilie stau la cativa metri (nu chiar, sunt vreo doua sute) de piata Winterfeldt si n-am reusit sa ma conving sa merg acolo in nici o sambata - pana azi. De-a lungul sederii la Berlin auzisem si citisem foarte multe despre piata in cauza, despre diversi comercianti (primul neamt care face si vinde Canelé, cea mai buna branza ambulanta - daca-mi permiteti traducerea directa -, gogosi a la mamaie, pasta de branza ca la ciobanul turc s.a.m.d.), asa ca azi (nicidecum motivat de ideea de a merge la piata, ci pentru ca a trebuit sa ajung pana in 13:00 la posta, sa iau un pachet, iar piata era oarecum in drum) am fost si m-am intors foarte, foarte incantat. Am intrat in piata cu ideea preconceputa ca o sa fie la fel ca alte doua piete hiper-laudate (Kollwitzmarkt si Hackescher Markt), la care am fost in 2009 si care nu m-au convins. Aveau lucruri nejustificat de scumpe, lumea nu venea ca sa cumpere, ci ca sa traiasca senzatia pariziana a unei piete in strada. Ei bine, aici lucrurile stau complet altfel: lumea - scuzati-mi din nou expresia - baga la mat (a se citi "matz") intr-un stil complet nenemtesc, ba chiar cate un cumparator statea de vorba cu vanzatorii, mimand aproape perfect un interes uman. Daca va spun ca am vazut chiar si clienti pe ganduri, nehotarati intre atatea produse, o sa spuneti ca am inventat totul (de obicei, cumparatorul neamt stie de la bun inceput ce vrea, in supermarket imi aduc aminte deseori de robotul de la pro tv care alegea pe vremea mea casetele pentru emisie si le introducea automat in playere). Dar nu, se pare ca Winterfeldplatz-ul este o enclava de buna dispozitie de weekend, in care etniile imigrante se imprietenesc cu localnicii, Bagdad-ul e considerat über-hip (nu in ultimul rand datorita falafel-ului incredibil de bun facut aici de niste irakieni), iar humusul se vinde mai ceva ca mustarul dulce bavarez. (Trebuie sa mai recunosc ceva: piata nu era chiar in drum, de fapt uitasem complet de ea, dar cautam un loc de parcare pentru a ajunge la o cofetarie din zona - asa am ajuns de fapt acolo. Cofetaria in sine, Albrecht's, o poveste de succes a unei tinere berlineze care a studiat aici cofetarie-patiserie, apoi a fost pana in Franta "pentru a se informa", dupa care a deschis, incet-incet, trei cofetarii in Berlin, unde face lucruri - credea ea - frantuzesti, cum ar fi ecler si millefeuille.
Nemtii au numit-o "cea mai buna cofetarie din Germania", eu o numesc o incercare trista de a face ceva pe care nici clientii, nici cofetarii nu-l inteleg si nu-l doresc neaparat, dar e extraordinar - nu? - sa te rasfeti ca la Paris. Imi pare rau, in acelasi context, ca inca n-am povestit ce senzatii dulci am trait in vara in Franta; nici nu stiu daca are rost sa ma apuc sa povestesc, ma gandesc deseori ca e prea frumos si complicat sa incerci sa redai in cuvinte ce fac francezii in domeniul dulciurilor. Si asta - atentie! - intr-un sat, fiindca ce e la Paris stim cu totii si te astepti sa gasesti bunatati. Dar la tara?!) In fine, am trecut pe la Albrecht's pentru ca aveam de facut o cinste promisa demult, asa ca am cumparat: ecler cu cafea, millefeuille si probabil cel mai cunoscut produs de la tanti Albrecht din pravalie: tortuletul cu iaurt si zmeura. Chiar asa se cheama. Cu iaurt. Am continuat aici cu un paragraf enorm despre cum ar fi sa gasesti in Franta un dulce de cofetarie care sa contina in descriere cuvantul "iaurt", dar l-am sters ulterior, fiindca nu vreau ca post-ul sa para exclusiv anti-nemti si pro-francezi. Departe de mine asa ceva. Doar ca nemtii n-au gust la dulciuri. Gata, atat. Restul de barfa pe mail, cine vrea. :)
Revin la piata: dupa cum era de asteptat intr-o piata civilizata a anului 2010, toate produsele sunt facute manual, nestropite, nederanja(n)te, venite din tot felul de sate necunoscute din mai toata lumea (da, inclusiv tari asiatice si africane sunt reprezentate), aratand si mirosind senzational (ceea ce nu pot spune despre domnisoara din fata mea, de la coada de la posta, dar iar divaghez). A, coada de la posta: cum sa nu? Azi am stat la prima mea coada serioasa de cand sunt in Germania. Doar trei ghisee deschise si o coada de 30-35 de oameni, pana afara din oficiul postal.
Proteste la coada, "domnule, dar nu se poate", "sa vina cineva" etc., dar spre deosebire de situatii similare in care in urmatoarea secunda apare inca un salariat si deschide un ghiseu nou, de data asta n-a venit nimeni, asa ca vocile s-au calmat, eu am zambit si am pozat. (Si am inhalat, pentru ca de aici pornisem.) La ghiseu, alta premiera: doamna postarita a incercat sa-mi "desfaca" buletinul, respectiv cartea de identitate. Credeam ca putine lucruri ma mai pot surprinde, dar iata ca mi-au trebuit cateva secunde pana sa-i spun, amuzat, ca mai mult de-atat n-o sa gaseasca daca incearca s-o decojeasca. Ea, nervoasa, ca de ce nu scrie nimic pe spate si de ce asta e tot? "Asta nu-i carte de identitate." "Ba da." "Ma duc sa intreb pe sefu'." Se duce, se intoarce la fel de inteligenta, imi spune ca n-a mai vazut pana acum, se duce la ghiseul de langa, de unde luasem alt pachet ieri (deci ma asteptam, undeva in adancul meu, ca babuta care imi daduse pachetul si incercase, tot ieri, sa-mi bage pe gat un pachet de conturi la Postbank-ul lor, sa-si aduca aminte de mine, mai ales ca nu paruse dezgustata de buletinul meu cu o zi inainte). Dar babuta 2 s-a facut ca nu mai stie nimic, strambandu-se la buletin mai ceva ca mine la imputita pe care o suportasem un sfert de ora in fata mea la coada. In fine, se intoarce neinformata, imi spune "stiti ca expira intr-o saptamana, da?" (aducandu-mi aminte ca numai romanii faceau asa, sa incerce sa te umileasca cu orice pret atunci cand vad ca tu ai dreptate si lor li s-au terminat argumentele anti-tine). Eu ma uit zambind scarbit (asta de obicei le place aici) si ii spun "da, stiu" si, ca sa preintampin urmatorul pas, ii spun din proprie initiativa "n-o sa gasiti semnatura, buletinele noastre nu au asa ceva, iar seria si numarul sunt sus de tot, in dreapta". In fine, scarba mea a functionat, pentru ca mi-a zambit si mi-a zis "oricum, aveti fata de om cinstit, deci nu-mi fac probleme". Si mi-a dat pachetul, fir-ar al naibii de pachet.
Inapoi in piata si termin repede, fiindca poate v-ati saturat de ea: am vazut standul unuia din putinii mesteri care mai imprima manual carti de vizita, hartii cu antet si plicuri personalizate,
am pozat vanzatorul de fructe si legume cu palarie adaptata situatiei si am cumparat creme de branza (crema ciobanului anatolian, crema mediterana iute cu rosii, ardei si usturoi, crema de mustar, miere si smochine si crema de peste ton), niste lipii arabesti groase, un Rosinenkranz traznet, o mega-briosa cu stafide, impletita, facuta de o brutarie veche de 100 de ani, un castravete murat - unul singur, de proba - de la niste doamne super-simpatice de la granita cu Franta (nu pot sa ma abtin, vedeti bine), niste ravioli cu umplutura de dovleac si inca ceva bunatati, dar deja nu mai pot de pofta, asa ca ma opresc aici cu lista (inca n-am mancat, urmeaza dupa ce termin post-ul). Ce mi-a placut cel mai mult, pe langa faptul ca toata lumea te indoapa cu mostre de gustat, este ca puteai gasi absolut orice iti poti inchipui, de la castraveti murati in feluri si etape diferite ale existentei lor (recent murati, apoi cu "vechime", in apa cu sare, apa fara sare, apa sfintita - nu, glumesc)
pana la clatite in stil rusesc, tocanita africana si copane de rata dintr-o regiune anume a tarii. Apropo de regiune: la unul din standurile de legume, o doamna intreaba de unde sunt rosiile. (Scria pe ladita, mare, ca sunt din Germania.) "Din Germania" ii raspunde, vesel si vizibil mandru, vanzatorul neamt. "Da, da, din Germania, dar din ce oras?" Asa ca, ce sa zic, lumea se respecta. (E comic pentru ca rosiile nemtesti sunt o catastrofa, intre noi fie vorba. Singura oara cand am mancat in afara Romaniei rosii senzational de bune si dulci, cam ca la noi pe vremuri, a fost cand am gasit rosii bulgaresti, de vara. A intreba din ce oras sunt e un fel de frectie la picior de lemn.)
Mi-a placut, insa, ca era o coada de vreo 10-15 oameni constant, la un stand care nu vindea decat cafea si tiramisu. (Tiramisu-ul e una din mandriile mele absolute. Atunci cand fac tiramisu si ii dau cate unui prieten sau client de aici sa guste, ii spun de la bun inceput ca n-are rost sa-mi spuna cum e, fiindca stiu ca e cel mai bun tiramisu pe care il va manca vreodata. Pana acum n-a indraznit nimeni sa ma contrazica, ceea ce mi se pare cu atat mai distractiv.)
Imi dau seama ca post-ul devine iar kilometric, asa ca incerc sa-l scurtez: in plimbarile nocturne prin oras am descoperit, pe o straduta, restaurantul Sida, care bate, dupa parerea mea, fast food-ul Sila, despre care v-am mai povestit.
Asadar, se misca lucrurile in clasamentul localurilor cu nume distractive - pentru noi.
In rest, am primit intr-un final (din cauza lor, intarzierea) telefonul cu capacitate NFC de la Deutsche Bahn, asa ca am putut, ca parte din proiectul lor pilot (despre care v-am mai povestit) sa experimentez deja viitorul Touch & Travel, mersul cu transportul in comun si cu trenul cu bilet virtual postpaid. Foarte frumos, merge minunat. Ce n-am stiut insa este ca telefonul in cauza (un Samsung, din pacate) are si o functie nemaipomenit de distractiva: stie sa faca poze panoramice! Asa ca m-am jucat putin cu el in cadrul plimbarilor zilnice prin parcurile berlineze si sunt foarte incantat. Cine ar fi crezut ca un Samsung poate fi si distractiv?
Va salut sau pup, in functie de preferinte, si sper sa gasesc timp in asa fel incat urmatorul post sa nu fie peste trei luni. ;)
PS: Nu pot sa inchei, pentru ca am promis povestea cu Peco-ul. Nu-i cine stie ce, dar totusi mi-a adus aminte de cocalari, acrituri si romani in strainatate. Am fost la ambasada Romaniei, sa fac o procura. Inauntru, ca de obicei, detectorul de metale care piuie la intrare, cu toate ca nu e nimeni acolo care sa te intrebe cam ce arme ai la tine (nici interfonul n-are rost, pentru ca usa e vesnic intredeschisa). Mai incolo, cele patru ghisee la care niciodata nu e nimeni, dar trece o doamna din cand in cand (apropo de bancul cu "nu sunati") si te intreaba de sanatate.
Inaintea mea, doi tineri, el bucatar intr-un oras de provincie, ea nervoasa. El tocmai iesise din biroul unde ti se iau amprentele pentru pasaportul biometric (ii spusese ei incantat imediat cum a iesit: "mi-a pozat degetul").
El: "Aolio, la cinci (era 14:00) tre' sa fiu la munca si avem de mers trei ore cu masina. Si mor de foame, sa ne oprim la un Peco pe autostrada, sa luam de mancare."
Ea: "Nu ne oprim la nici un Peco, ca-i scump."
In timpul asta, la celalalt ghiseu era un bulibasa cu o tanara din clan. Doamna de la ghiseu ii spune: "Asta-i tot, va trimitem pe posta actele." La care tanara cu Migrationshintergrund, fond migrator, cum se spune aici, intr-un accent pur arian: "Und? ... aaa... si... detsch viiine peh Post?" Banuiesc ca se lucreaza la un hibrid mai ceva ca Iron Man si noi habar n-am avut in toti anii astia ce ne paste: tiganul german.
