Saptamana 16: Despachetez, impachetez

Zile agitate, motivul principal pentru care n-am reusit sa mai pun update-ul saptamanal promis. In ultima perioada, am ajuns de la ambalajul simplu, pe care il foloseam initial (cookies in cutie de carton, inveliti suplimentar intr-o hartie de pergament) la unul avansat, care sa permita livrarea lor nu doar in Berlin, ci si in restul Germaniei - si, eventual, in restul Europei... ;)
Am experimentat cu diferite variante, de la plicuri lucioase cu holograme pana la cutii sobre din carton tare. Am cerut mostre in stanga si in dreapta, astfel incat in fiecare zi venea postasul cu cel putin o cutie din care trebuiau despachetate tot felul de solutii demente de ambalare (in cel mai bun sens al cuvantului), dar putin pretabile la transportul unor lucruri relativ fragile cum sunt fursecurile.
Acum, cookies sunt ambalati individual, fiecare cu punguta lui transparenta si lucioasa, inchiderea e autoadeziva si marcata de o eticheta rotunda, pe care sunt trecute, printre altele, tipul cookie-ului, data si ora la care a fost copt. Am trimis deja in cateva orase germane in afara Berlinului si au ajuns destul de bine, doar cam un cookie din zece s-a rupt pe drum (dar fiind in punga, nu s-a imprastiat in cutie). Pana acum am avut (pe langa nemti) clienti irlandezi, americani, englezi si romani. Toti in Germania. Numai reactii bune; n-are rost sa insist, pentru ca stiti cu totii despre ce e vorba si n-are rost sa va fac sa poftiti fara a va putea oferi o solutie. Inca.
O sa trimit de curiozitate un pachet de proba si in Romania, sa vedem in cat timp si in ce conditii ajunge. Daca ajunge repede si nu se dezintegreaza pe drum (am primit, cand eram in tara, si plicuri care fusesera calcate in picioare, judecand dupa urmele de pantof de pe ele), poate facem Fursecul 33 cu cautare de indicii in Bucuresti, dar premierea prin posta (avand in vedere ca nu am reusit sa vin in tara in mai, cum sperasem, si pana in septembrie sunt slabe sanse).
Toata saptamana am avut, in fiecare zi, sesiuni de degustare de cookies la o cafenea de la care imi cumpar zilnic cafeaua, parte a lantului berlinez de cafenele Einstein. Am marcat astfel intrarea in zona de retail, pentru ca incepand cu iulie se vor putea gasi creatiile I Am Cookie de cumparat la cafeneaua in cauza. Cu putin noroc, vor urma si alte locatii in Berlin, pentru ca ar fi pacat ca toti clientii de cafenele si magazine de delicatese sa ramana cu impresia ca ce cumpara ei acum acolo sunt cookies. Fiindca nu sunt.
Mai am o cerere de cookies si din partea a doua magazine de alimente americane din sudul Germaniei, dintre care unul e la München, oras pe care il iubesc foarte mult si in care mi-ar face cu atat mai mare placere sa pot livra cookies.
Sa vedem cum merge - va tin la curent.

Saptamana 15: Doritori romani de fursecuri la Berlin, Salvare neasteptata in miez de noapte si, evident, Cautatorii oaselor de albina

Incep cu partea de salvare, ca sa nu credeti ca s-a intamplat ceva grav. Dimpotriva, a fost foarte distractiv: joi noapte, ora 1:30, eu in gara, incercand sa ies din parcare cu masina. In masina - inchiriata - se afla un card de parcare valabil permanent, pe care bariera de la iesire deodata nu l-a mai placut. Merg la alta iesire, la fel. Sun la hotline-ul de la Sixt, unde mi se spune ca n-au idee care sa fie problema, la ora aia nu mai e nimeni la ei la ghiseu in gara, asa ca ma roaga sa cumpar eu un tichet de parcare obisnuit (respectiv sa sustin ca am avut un tichet si l-am pierdut), adica sa dau 20 de Euro, dupa care sa trec intr-una din zilele viitoare pe la orice birou Sixt si sa-mi recuperez banii. Ma duc, destul de nemultumit de solutia oferita, spre automatul de tichete si, pe drum, vad ca ma urmareste, discret, unul din angajatii garii, responsabil cu parcarea (judecand dupa vesta reflectorizanta inscriptionata). Probabil ca vazuse pe monitoare faptul ca cineva tot da ture prin parcare, incercand sa iasa pe la mai multe bariere, apoi incercand sa simuleze o intrare in parcare, fara masina (ca sa obtin un tichet 'normal', m-am gandit ca poate-poate) - oricum, un comportament care si mie mi-ar fi atras atentia. Pe drum spre automat sun de pe mobil unde trebuia sa ajung si, pe romaneste, explic ca o sa mai intarzii putin, pentru ca s-a intamplat ce s-a intamplat. Angajatul-precaut se opreste la cativa metri de mine, asteapta sa termin de vorbit la mobil, dupa care ma intreaba intr-o romana perfecta: "Da' ce s-a intamplat? Pot sa va ajut?" Asa ca salvarea (omul a reprogramat cardul din masina, n-a mai fost nevoie sa cumpar nimic) a venit sub forma unui roman, stabilit la Berlin imediat dupa revolutie si care lucreaza noptile la biroul de management al parcarii din gara.
Alta intamplare placuta: am primit, pe mail, o cerere de fursecuri. Nimic nou pana aici. Dar cererea vine de la cineva din Romania, care urmeaza sa viziteze Berlinul si care m-a intrebat daca pot sa-i livrez cookies intr-un parc, la picnic. Sigur ca da! ;)
Imi pare rau ca n-am fost vineri seara la Bucuresti, la concertul Kraftwerk. Am vazut cateva inregistrari pe youtube si se pare ca publicul a fost absolut senzational. Cine ar fi crezut ca vom avea vreodata asemenea bafta, sa vina Kraftwerk la Bucuresti? Eu unul, nu.
Ati aflat, poate, din presa, ca berlinezii sunt agasati de prezenta spalatorilor de parbrize de etnie r(r)oma (sau tigani, cum le spune toata lumea cu exceptia presei). Cersitul agresiv e interzis aici. Cersitul non-agresiv e permis. Adica: spalatorul neamt sau turc sau polonez te intreaba daca vrei sa-ti spele geamul. Nu vrei, te lasa in pace. Romanii (pentru ca ziarele scriu "spalatorii romani" mai des decat "spalatorii romi"), exact ca la Bucuresti, iti stropesc geamul in ciuda, intind mana si nu mai pleaca de langa masina, se smiorcaie, manjesc luneta s.a.m.d. Seful Politiei berlineze a declarat ca s-a saturat si ca, daca ar putea, i-ar trimite pe toti acasa. De cand cu UE, insa, nu prea mai exista posibilitatea asta, legal. Asa ca oficialii berlinezi au gasit o varianta: le-au oferit romilor 250 de Euro de cap, punandu-i sa semneze un act cum ca nu se mai intorc in Berlin. Rezultatul cred ca il intuiti deja: au luat banii, s-au facut ca pleaca, dupa o zi spalau din nou parbrize. (Imi povestea cineva de curand ca aici nici la restaurante nu prea mai e corect sa scrie in meniu "snitel tiganesc", dar inca nu s-a gasit o varianta care sa sune apetisant. "Snitel rrom" nu cred ca ar cumpara prea multa lume.)
Si, in fine, pentru ca au trecut deja patru luni de cand am plecat din tara, ma simt obligat sa va ofer (placere infantila de blogger) cele mai recente cautari cu care oamenii au ajuns aici pe blog, la Fursecul Mecanic:
- poze cu metrouri noi
- poze cu maili
- poze cu nu mai bun
- vreau sa vad ceva despre albine
- alune in vis
- alte glasuri alte incaperi ati inteles
- aura are alune
- calmant la traseu cu politia
- cand incerc sa pornesc se intoarce in sens invers (acum inteleg de ce era nevoie de calmant)
- ce caine imi trebuie pentru trufe
- cereale ne'squs
- cine a inventat vantul si de ce
- codul muncii mersul la wc
- cum aflu daca am cookies
- cum se scoate pixul din telefonul sony ericsson p990i
- poze cand sa coborat domnul pe pamant
- poze cu copi de 18 nai
- placerea de a cunoaste
- partea urata a parisuluo (cred ca intreaba un spalator de parbrize)
- jocuri cu dezghetat vagoane
- devin mai creig
- eliza-nu meriti de descarcat
- daca gresesti nu ai nici o scuza dar altfel nu ai fi om ai fi un robot perfect
- va multumesc pentru tot
- unde sa gasesc trufe in ce oras pe ce strada
- gura insingerata nocturna (cred ca e efectul cupcake-urilor pe care le-am oferit de Halloween anul trecut)
- si, evident, intrebarea fara moarte: "albina are oase?", cautata de peste 150 de ori, acest oldie but goldie al blog-ului meu.

Pe curand!

Saptamana 14: Stor(e)ul deschis. Cu energie!

Imi place vremea innorata, chiar ploioasa. Nu sunt deloc amator de soare si caldura. Cu toate astea, am remarcat ca soarele, in orasele mai putin poluate ale Europei, e complet altfel decat acasa la Bucuresti. Aici la Berlin are o intensitate aparte, face priza buna cu aerul curat, te invaluie placut pana tarziu (si asta spun eu, omul caruia ii place sa doarma pana catre pranz, cu storurile trase). Il simti, prietenos, printre storuri.
(Asta a fost - recunosc - cea mai lame modalitate de pana acum de a introduce post-ul saptamanii despre online store-ul meu de la Berlin: store / stor, v-ati prins. Jenant.)
Oricum, jocuri de cuvinte incoace sau incolo, l-am inaugurat ieri. N-a fost sa fie pe 28 mai, cand Fursecul Mecanic a implinit 1 an de existenta, dar nici data de 2 iunie nu pot sa spun ca ma deranjeaza. I Am Cookie Online Store e cea mai distractiva chestie care mi-a venit in minte de la Fursecul Mecanic incoace (bine, ar mai fi cateva, precum: vizitarea Asiei in intregime in viitorul apropiat, inscrierea la licenta de pilotaj si alte cateva idei, la care imi face din ce in ce mai mare placere sa ma gandesc) si ma bucur ca am ajuns sa o pun in practica la Berlin. Zilele astea iau ultimele aprobari care imi trebuie pentru a-mi putea face fursecurile in cel mai legal mod cu putinta. Bucataria profesionala e deja inchiriata, carnet de sanatate am - dupa cum stiti -, mai trebuie doar sa fac firma propriu-zisa, ceea ce se va intampla in cursul zilei de maine. Asta e si motivul pentru care, momentan, fursecurile din online store sunt gratis - le fac cadou berlinezilor care intra pe site, pentru ca in primul rand e in ton cu blog-ul si in felul asta nici nu supar pe nimeni, nefiind un act de comert. Primii "clienti" s-au inscris deja, maine isi vor primi cookies pe care i-au ales.Zilele trecute am facut primul strudel cu mere din viata mea. Iarna trecuta mai experimentasem cu diversi hibrizi de strudele (printre altele, am facut Stollenstrudel pentru Centrul Ceh din Bucuresti), dar nici unul nu era cu aluat de strudel traditional. Acum m-a inspirat faptul ca un patron berlinez de cafenea mi-a spus ca nu intelege de ce in ultima vreme vin foarte multi turisti care cer "Apfelstrudel, Apfelstrudel". Asa ca m-am apucat sa-l fac si (n-o spun eu, ci domnul sus-citat si cativa prieteni de-ai mei, carora le-am dat sa guste) a iesit foarte bun. De altfel, pe Twitter am pus si o poza, ca parca era pacat sa nu ramana pentru posteritate. ;) Recunosc, cu modestie: mi-a iesit din prima, inclusiv momentul intinderii aluatului intre maini, pana la subtirimea perfecta.
Ii mai sochez pe nemti in curand cu ceva: socata, facuta dupa reteta traditionala romaneasca. Aici exista Bionade, o limonada bio foarte buna, cu gust de soc. Dar n-am baut inca nicaieri in lume socata, asa cum se facea in copilaria noastra, asa ca am cules soc si l-am pus, de proba, sa vedem ce iese (si socata e un first pentru mine). Daca iese bine, o sa o ofer alaturi de cookies, ca sa mai distrag putin atentia de la stirea cu biserica ocupata. O sa le explic tuturor ca e naturala 100%, e gustoasa si energizanta prin prospetime.
A propos energizant: Provider-ul de energie Vattenfall a instalat, pe trotuar, prima statie publica de incarcare a automobilelor electrice (Vattenfall sunt partenerii MINI pentru MINI E, despre care v-am mai povestit). Vii cu card-ul special, se deschide compartimentul, scoti cablul, pui masina la incarcat, pui cablul la loc, se scade curentul automat de pe card. As fi vrut sa ma fi putut califica pentru unul din MINI-urile electrice, dar n-a fost sa fie, pentru ca se cerea garaj (n-am) cu priza sau locuinta la parter (stau la et. 2). Iar celalalt proiect de masini electrice desfasurat tot in Berlin, cu Smart-uri, nu e deloc accesibil publicului, masinile fiind destinate momentan doar partenerilor comerciali ai Mercedes-Benz.
Va tin la curent cu mersul lucrurilor, ne auzim peste cateva zile!

Saptamana 13: Cu noroc, sper.

Am intarziat cateva zile cu post-ul saptamanal de la Berlin. Dar nu doar cu asta am intarziat, ci si cu livrarile de fursecuri pentru doi din castigatorii saptamanii trecute. Si cu inca alte cateva lucruri de facut. Pe toate le-am amanat (inclusiv drumul pana in Romania), fiindca am lucrat la noua varianta I Am Cookie. Nefiind om de IT, a trebuit intai sa invat cum se pune in practica ce voiam, probabil ca de asta a si durat atat. Azi este, in sfarsit, gata.
Site-ul e bilingv (germana/engleza) si nu mai gazduieste acum doar blog-ul; am adaugat cateva tipuri mai neobisnuite de cookies, o mica banca de imagini si inregistrari audio-video ale mentionarilor sau aparitiilor Fursecului Mecanic / I Am Cookie in presa, link-uri catre conturile mele de Twitter si Facebook, precum si pregatirea pentru I Am Cookie Online Store, prima mea initiativa comerciala exclusiv pe baza de cookies. Sau, mai pe scurt si mai putin pretentios: posibilitatea, ceruta intai la Bucuresti, dar perfectata abia la Berlin, de a putea cumpara pana noaptea tarziu cookies calzi, pe care - la fel ca si in cazul blog-urilor, ii livrez personal. Asta inseamna finalul blog-ului? Nici vorba. Cautarea de indicii continua, in fiecare saptamana, ca si pana acum. Editia speciala de la Bucuresti ramane si ea in picioare, doar ca o sa trebuiasca s-o mai aman putin, din pacate. Acum, asa cum am scris mai inainte si pe Twitter, o sa ies la o plimbare in Berlin si la un smoothie proaspat, pentru ca simt ca orele de stat cu ochii in monitor nu prea mi-au priit. Va salut si ne vedem din nou peste cateva zile. Pana atunci, va invit cu placere pe iamcookie.com

Saptamana 12: I Am Cookie si Motor FM, Fursecul si ADZ (II)

Azi a fost o zi buna. Postul meu preferat de radio din Berlin, Motor FM, are putini moderatori. Din ei, doar vreo doi imi plac foarte mult. Si ce primesc eu pe mail zilele trecute? O invitatie la postul meu preferat de radio, in emisiunea unuia din cei doi preferati, Max Spallek pe numele lui. (Un tip foarte interesant: a studiat arhitectura, a vandut discuri second-hand intr-un magazin de muzica, a fost apoi ucenic de tamplar, asistent foto si muzician. Acum e moderator la Motor FM, din 2006.) Cei din redactie au aflat despre I Am Cookie si s-au gandit ca merita si ascultatorii berlinezi sa afle detalii. Asa ca am stat de vorba, intre Peter, Bjorn & John, Dandy Warhols si Metric despre ce se intampla si, mai ales, despre ce urmeaza sa se intample la Berlin. Interviul il puteti descarca de aici si de aici.
Tot azi am primit si articolul din ADZ, ziarul in germana din Romania. Cei care urmariti Fursecul Mecanic de mai multa vreme va mai aduceti aminte, poate, de primul articol. Acum cateva zile a aparut si unul despre proiectul berlinez, intr-o corespondenta de la Berlin a Ralucai Nelepcu. Poftiti aici (tot in germana).

Saptamana 11: Impresii din Berlin

Saptamana asta a trecut cu multa munca la noul proiect, din cauza asta sunt putine lucruri de povestit. Asa ca, pana am ceva interesant de scris, va trimit o carte postala virtuala cu impresii de la Berlin. (Cei care vor sa afle mai multe detalii despre cate o poza imi pot scrie asta la comentarii si ii voi lamuri.)

Saptamana 10: Am primit cartonul rosu, caut webdesigner, ce bine ca azi n-am masina

Nu-i mare lucru, dar totusi sunt bucuros ca l-am primit: cartonasul rosu, care, spre deosebire de fotbal, nu e deloc ceva rau. (In plus, nici macar nu e rosu, ci roz, dar se pare ca denumirea populara e cea de cartonas rosu.) Cartonul in cauza sta la baza oricarei actiuni in domeniul alimentatiei si este eliberat de autoritatea sanitara a orasului in care vrei sa activezi (autoritate amplasata intr-un sediu sinistru, cred ca e un fost spital la cum arata). Certificatul dovedeste ca ai fost la un curs de instruire in domeniul sigurantei alimentare si e certificatul necesar pentru a lucra cu alimente.
In Romania nu scapi asa usor: pentru a primi un astfel de certificat, trebuie sa ti se ia sange si sa dai si o proba de scaun (din pacate, nu in sensul de mobila), in asa fel incat autoritatile sa se asigure ca n-ai tot felul de boli. In Germania s-a renuntat la probele biologice din 2001, fiindca s-a constatat ca ele nu reprezinta decat imaginea de moment a sanatatii lucratorului, el putand sa se imbolnaveasca la o saptamana dupa analize si, o data cu el, sa-si imbolnaveasca si toti clientii. Asa ca s-a recurs la ceva mult mai util: un curs video de instruire, prin care lucratorii sa fie atentionati vis-a-vis de normele de igiena care trebuie respectate la lucru. Incepand chiar cu faptul ca, dupa mersul la wc pentru - ma scuzati - treaba mare, trebuie obligatoriu sa te speli pe mana. Momentul a provocat rasete in sala, dar se pare ca sunt destule restaurante la care nu e un lucru subinteles. De asemenea, in film s-a tot repetat faptul ca angajatorul n-are voie sa te dea afara daca te duci si ii spui ca te simti rau si apoi doctorul constata ca ai o boala infectioasa, care te obliga sa stai acasa chiar si luni de zile dupa vindecare. Ba mai mult, in unele cazuri se pare ca poti primi, pe langa salariu, chiar si daune din partea firmei, daca nu ti s-au creat conditii optime de mentinere a igienei in cadrul firmei. Pe scurt, ca sa nu va mai plictisesc cu subiectul, pentru ca e 1 mai si poate aveti si ceva mai bun de facut: sunt informat si, deci, apt sa-mi pornesc noul business aici.
Pentru asta, insa, am nevoie de cineva care sa stie CSS, fiindca m-am apucat sa fac structura de baza a site-ului pentru ideea pe care o am, si am constatat ca html-ul pe care il stiu eu e depasit de ani de zile. Nefiind om de IT, nu m-a preocupat sa invat mai mult decat am fost nevoit sa stiu pentru a face un site de baza. Acum, insa, cu toate ca site-ul nu are decat 4-5 subpagini si e voit foarte simplu, trebuie sa fac cateva lucruri pe care se pare ca numai un om cu talent in CSS le poate scrie, asa ca daca va recunoasteti in descrierea de mai sus sau daca stiti pe cineva care imi poate da o mana de ajutor, va rog mail la adresa cunoscuta. Ma revansez.
1 mai la Berlin e renumit pentru demonstratiile care nu se termina niciodata cu bine. Sunt anumite zone in care tineretul mai mult sau mai putin revolutionar incendiaza masini (preponderent scumpe) in semn de protest impotriva capitalismului.
Parte a retelei euromayday, aripa berlineza a lipit in tot orasul postere cu mesaje de genul "Nu totul a fost rau in capitalism", sperand ca va veni o zi in care sa putem vorbi pe bune despre asta. Saracii de ei, n-au nici cea mai vaga idee ce chef de capitalism le-ar veni instantaneu daca ar intra in alimentara si n-ar gasi decat creveti si nechezol. (Si masline Krinos, daca-mi mai aduc bine aminte.)
Din punctul asta de vedere - si numai din punctul asta de vedere - sunt bucuros ca masina mea e tot in service. Chiar daca nu stau intr-una din zonele fierbinti (la propriu), tot nu m-as fi simtit bine sa stiu ca se poate oricand gasi un somer betiv care sa-i dea foc. Degeaba vine politia intr-un minut si-l cotonogeste, asta nu ma incalzeste cu nimic. Pe de alta parte, ard de nerabdare sa rezolv situatia masinii, ca sa stiu pe ce suport auto ma pot baza in urmatoarele luni. (Observati placerea folosirii cuvintelor calde.) Masinile inchiriate in car-sharing sunt distractive, convenabile si la indemana, dar de multe ori lumea care le foloseste inaintea mea nu se spala cat ar trebui. De neconceput in Berlinul anului 2009? Da, si totusi situatia exista. De altfel, e o problema pe care am constatat-o nu doar eu in Berlin si despre care am citit de curand si pe Twitter. (Da, ma gasiti si acolo.) Dar pastram subiectul pentru o data viitoare.
Cine-si permite si, in acelasi timp, detine si o usoara doza de exhibitionism automobilistic, isi poate parca pretiosul automobil in cel mai elegant garaj colectiv: Meilenwerk, o institutie cu trei sedii in Germania, dintre care unul la Berlin. E un fel de muzeu - atelier mecanic - garaj - sala de expozitie - showroom cu vanzare de raritati. Practic, aici iti poti parca masina intr-unul din garajele transparente, climatizate constant, iti poti aduce oldtimer-ul la unul din service-urile care se ocupa numai cu asa ceva, sau poti, daca ai cu ce, sa-ti cumperi una din multele masini clasice expuse pentru vanzare. Spre deosebire de un muzeu clasic, intrarea e libera, exponatele (daca pot fi numite asa) se schimba, lume e foarte putina, pentru ca nu e decat o atractie pentru impatimiti si, in plus, e plasat destul de periferic. Mie, ca pasionat de masini, mi-a lasat gura apa dupa cateva masini pe care nu le vazusem niciodata pe viu, cum ar fi Citroen-ul SM sau Jaguar-ul E-Type. Sau prima generatie de Mercedes SL. Unele din ele sunt destul de superficial restaurate, ceea ce explica si preturile destul de decente cu care sunt scoase la vanzare.
Va doresc distractie placuta zilele astea, aveti grija sa nu va arda soarele prea mult si ne auzim saptamana viitoare.

Saptamana 9: Rusii claxoneaza, evreii se blindeaza, nemtii vizioneaza

Am fost, in sfarsit, claxonat si nevoit sa traversez grabit. (Eu fiind pe trecerea de pietoni si avand verde.) Ca pieton bucurestean, nu m-a surprins situatia, pentru ca acasa imi aduc aminte de traversarile pe care - chiar si pe verde - trebuie sa le faci cu mare grija si grabindu-te, ca sa nu-i superi pe soferi. Ca pieton berlinez, insa, uitasem ca exista situatii de genul asta. Reflexele de acasa nu mi le-am pierdut insa (inca), asa ca, intorcandu-ma instantaneu sa vad cine e mitocanul si sa-i spun ce parere am despre el, m-am lamurit instantaneu de ce era asa de nervos: ii incurcasem planurile unui rus. Mai exact, unui sofer de la ambasada rusa, care facea dreapta de pe banda de facut stanga si tocmai atunci ma gasisem si eu sa traversez. Am vazut miscari interesante in circulatie si la noi, pe Kiseleff, unde rusii pur si simplu nu pot intelege ca trotuarul nu e o alternativa la mersul pe sens invers cu masina pe bulevard, preferand sa deranjeze pietoni, biciclisti, caini si ce mai e pe-acolo, pentru a economisi un minut, cat le-ar lua ca sa intre civilizat in curtea ambasadei, venind de pe Kiseleff. Cuvantul cheie: civilizat. ;)
In imaginea de sus: ambasada rusa, calda, deschisa si primitoare.
Dupa colt de unde stau se afla restaurantul Kadima, cu specific evreiesc, lipit de sinagoga de pe strada Oranienburg. Aici cuvantul cheie este precautie, o exprimare blanda pentru stresul permanent in care trebuie sa se afle locatia respectiva. Este, poate, singurul restaurant cu geamuri blindate din tot Berlinul si cu politisti patruland permanent la zece metri distanta de restaurant. (De fapt, e singurul restaurant blindat de care am auzit pana acum, dar am spus "poate", fiindca nu stiu care e situatia restaurantului de la hotelul Adlon, unde se stie ca ultimul etaj e blindat complet, dar despre restaurant nu am detalii). Clienti n-am prea vazut, se mai ratacesc cativa turisti din cand in cand, dar in rest presupun ca lumea nu e chiar atat de amatoare de senzatii tari. Am citit ca, in ciuda a ce s-ar fi putut crede, nu extremistii germani sunt problema localurilor evreiesti din Germania, ci anumite grupari arabe, care neputand actiona asa cum si-ar dori (a se citi "fiind permanent supravegheate de serviciile secrete germane") se rezuma la a sabota restaurante evreiesti prin actiuni de genul: spart geamuri, scuipat, din mers, in farfuriile clientilor etc. Chiar de curand am citit un articol despre un bistro cu specific evreiesc, care a trebuit sa inchida dupa doar cateva luni de activitate, fiindca raportul farfurii cu scuipat vs. farfurii fara scuipat era net in defavoarea celor din urma.
Mancare fara riscuri acum: cel mai bun sandwich pe care l-am mancat in viata mea, facut acasa (spre rusinea dar si spre incantarea mea nu de catre mine): unt de arahide + gem de fructe de padure + paine coapta de mine. Plus un pahar cu lapte rece. N-am cuvinte.Aproape la fel de bun, dar pe partea sarata: un burrito de la Dolores, cel mai laudat loc pentru mancare mexicana in Berlin. Un fast-food cu ingrediente excelente, care da clasa multor restaurante cu pretentii. Au, printre altele, si limonada conceptie proprie: capsuni-tamarind sau lamaie-ghimbir-castravete. Limonada e servita in pahare congelate.In final, o descoperire-bomba (stiu, gluma e slabuta, dar trebuia s-o spun in contextul blindajelor): la statia de metrou Unter den Linden, una din cele mai cunoscute, pentru ca se afla la cativa metri de poarta Brandenburg (si e chiar in fata ambasadei ruse!), am vazut zilele trecute afisat, in conditii foarte bune si prezentand o uzura minima, programul complet al salilor de cinema din Berlin. Pe luna decembrie 1998. Vizionare placuta pana saptamana viitoare!

Saptamana 8: Hai sefu' facem frumos parbrizul, sa-ti traiasca frantuzoaica!*

Nu stiu cum a fost saptamana trecuta pentru voi, dar pentru mine a fost o saptamana a relaxarii. A venit vremea calda (in sfarsit, spun incantati berlinezii; mda, spun eu, preferand din totdeauna vremea rece). Sunt curios cat de cald o sa fie la vara, pentru ca mi s-a povestit de catre oameni care au petrecut mai mult timp aici decat mine ca vara, chiar si atunci cand e apogeul de caldura, e suportabila si ca nu se compara cu arsita din Bucuresti.
Am extins aria programului obisnuit de plimbari, avand in vedere ca odata cu Pastele catolic au venit si mult mai multi turisti in weekend decat de obicei. Asa ca am plecat cat mai departe de centru, nu in ultimul rand si pentru ca la stopuri si-au facut aparitia conationali specializati in spalatul de geamuri. Ce-i drept, aici nu insista daca le faci semn ca nu vrei, scuipa mai discret pe jos decat la rondul de la Razoare si incearca sa para bine dispusi, ca sa dea impresia ca se integreaza cat de cat in sistem. Si, mare lucru: nu oscileaza, ca la noi, intre a presta un serviciu (spalat de parbrize) pentru a primi bani si a cersi pentru aceeasi bani (nici macar cu artificii gen mangaiati-l pe Vasilica), ci se concentreaza doar asupra spalatului. De parbrize, nu ma intelegeti gresit. S-au prins ei ca aici trebuie macar sa dai impresia de munca, altfel n-ai cum sa obtii atentie. Ii vad pe nemti nu-prea-incantati de ciocolatiii nostri, dar de altfel nici foarte deranjati.
Am si eu ciocolatiii mei proprii, in Müsli-ul bio mult laudat de la mymuesli.com, o firma facuta in 2007 de trei studenti din Passau, disperati de faptul ca nu gaseau nicaieri cerealele perfecte pentru micul dejun. Ba aveau prea multe stafide, ba prea putine bucati de ciocolata, ba nu erau de provenienta organica s.a.m.d. Asa ca au facut site-ul sus-mentionat, unde poti (pentru ca mass customizing-ul e la mare moda) configura propriul Müsli. Din ingrediente exclusiv bio, evident. Online, fara bataie de cap, repede si foarte placut ca experienta in intregime. Vine prin DHL sau, daca n-ai chef sa vezi pe nimeni, la Packstation.
Si pentru ca prin "nimeni" eu inteleg si armatele de turisti, am identificat deja cateva locuri deosebite in Berlin, ferite de continutul autocarelor. Unul din ele este parcul in jurul unui castel aflat in renovare. (Asta, impreuna cu faptul ca nu e plasat prea central, sunt motivele pentru care nici nu e lume. Inca.) Parcul in sine e superb, am intalnit o pisica neagra enorma, poate cea mai relaxata pisica intalnita vreodata, precum si diferite veverite dornice de cunostinta cu rarii vizitatori. Linistea e perfecta, iar mirosurile te fac sa crezi ca esti in mijlocul unei paduri, nu intr-o metropola.
In aceeasi ordine de idei, in gara a fost amenajat un spatiu de Paste, pe care poti sa-l admiri ziua (cand sunt acolo si cateva fete care simuleaza ceva, cred ca o iesire in parc) sau noaptea (cand nu mai e nimeni in spatiu, dar atunci ajung si eu pentru poza).Pe drum spre gara e un stop care sta pe rosu foarte, foarte mult. N-am cronometrat pana acum, dar ii vad in oglinda pe ceilalti soferi ca dau toti semne de plictiseala dupa un timp. Asta e cel mai bun moment, practic, pentru a ma bucura ca unele din masinile pe care le conduc aici au sistemul start-stop, care opreste motorul cand masina se opreste din mers si il reporneste instantaneu cand calci ambreiajul. In felul asta, nu poluezi inutil stand cu motorul pornit la stopuri interminabile ca cel de langa gara, iar management-ul modern de motoare garanteaza ca (re)pornirea va fi discreta si fara probleme. Si chiar functioneaza.Din pacate nu pot spune acelasi lucru si despre logica unui concetatean, care (cu numar de Potsdam, deci e de langa Berlin si n-are nici o scuza) blocase complet zilele trecute pe una din strazile principale pista pentru biciclete, toata lumea uitandu-se urat la el si sugerandu-i din priviri ca nu face bine ceea ce face, iar el stand senin si ignorandu-i pe toti, mandru de steguletul de pe bord. Am stat sa vad ce are de gand, s-a scobit putin intre dinti, dupa care a demarat incet, mergand pana la prima intersectie tot pe pista de biciclete. Asa le trebuie, fi-le-ar pistele ale naibii.
Am plecat apoi imediat la Gradina Botanica, sa ne clatim ochii cu lucruri frumoase si proaspat inflorite, a se citi magnolii, ciresi japonezi si tot felul de specialitati chinezesti, nordamericane, chiar si romanesti. Plus un espresso foarte bun, la cafeneaua din cadrul Gradinii. ;)
Va salut si ne vedem aici saptamana viitoare. As mai avea de povestit despre un proiect nou, fara legatura cu fursecurile, dar nu-i gata, asa ca va ofer doar un teaser:
*Bucuresti, 2007, in rondul de la Universitate

Saptamana 7: Reciclati aeroportul Tempelhof! Va raspunde un robot.

O2, una din companiile de telefonie mobila, a lipit pe automatele de bilete de la metroul din Berlin stickere cu mesajul "Nu vorbiti cu acest automat. Daca aveti intrebari, la hotline-ul nostru va raspunde un om, nu un robot.", pentru a promova faptul ca au un call center unde te intampina oameni adevarati, nu un sistem informatizat de prelucrare a cererilor sau a plangerilor. (O2 n-au nici o legatura cu administratia metroului.) Distractiv pentru ei, probabil, fiind satui de sisteme impersonale (am sunat si eu la banca zilele trecute si au intr-adevar un sistem de recunoastere a propozitiilor complexe; robotul te intreaba ce-ai vrea si tu poti sa-i spui "as vrea sa-mi trimiteti extrasele prin posta"; eu, sincer sa fiu, prefer varianta asta, impersonala, unui angajat obosit, care raspunde dupa multe sunari, nu stie sa rezolve problema si - cel mai rau, poate - vorbeste ca un robot, nefiind unul.) La noi, din cate stiu, toate hotline-urile sunt cu oameni la celalalt capat al firului, asa ca din punctul asta de vedere suntem avantgardisti.
Tot la metrou, o campanie mai discreta (si, in orice caz, facuta cu putini bani si multa initiativa personala) este indemnul la ocuparea fostului aeroport Tempelhof, pe 20 iunie 2009. Inaugurat in 1923, Tempelhof a fost unul din cele trei aeroporturi berlineze (alaturi de Tegel si Schönefeld) pana in octombrie 2008, cand s-a hotarat inchiderea lui. Tegel n-o mai duce nici el mult, fiindca pana in 2011 va fi inchis, singurul aeroport din Berlin ramanand actualul Schönefeld, care va fi mega-extins si redenumit BBI (Berlin-Brandenburg International). Pana una-alta, autoritatile nu prea stiu ce sa faca cu ditamai terenul Tempelhof-ului in centrul orasului, si au incheiat in ianuarie un acord pe zece ani pentru desfasurarea, o data la sase luni, a unui eveniment de fashion. In restul timpului, nimic. Asa ca o mana (destul de mare, se pare) de berlinezi a hotarat ca nu are nimeni dreptul sa tina ocupat degeaba atata teren si ii indeamna pe toti berlinezii sa ocupe aeroportul pe 20.06.2009 si sa-l transforme intr-un squat imens. Avand in vedere ca problema squat-urilor e una semi-legala in toata lumea, s-ar putea ca initiativa sa aiba succes.
Aeroportul in cauza are o istorie foarte frumoasa si interesanta: Dupa cel de-al doilea razboi mondial, americanii l-au transformat intr-un important punct de sprijin militar, Tempelhof Air Base. Incet-incet au fost inaugurate si zboruri civile. In 1948, in timpul blocadei orasului de catre rusi, in speranta ca vor obtine intregul Berlin, americanii au creat asa-numita Luftbrücke, podul aerian care aproviziona Berlinul de vest cu lucruri vitale. (In timpul asta, rusii, in stilul tipic, taiasera pana si alimentarea cu curent a Berlinului de vest, intrerupsesera transporturile pe caile ferate si alte mizerii comuniste prin care, evident, n-au facut decat sa ii atate pe americani si mai mult.) Si acum, unul din amanuntele frumoase: pilotii americani, cand se pregateau de aterizare, deschideau geamul din cockpit si aruncau din zbor privitorilor dulciuri (gume, ciocolatele, cutiute cu stafide) atasate de mini-parasute facute de ei din batiste. Era, practic, un teaser inainte de descarcarea ajutoarelor propriu-zise. (Dupa aproape un an de blocada, rusii au renuntat, dandu-si seama ca n-au cum sa faca fata eficientei americane.) Tot americanii au construit trei nivele subterane, inclusiv o linie de tren partial sub pamant, inclusiv o mega-arhiva de filme, distrusa de rusi "din greseala" (au dinamitat usa de acces in arhiva, fara sa tina cont de faptul ca vor arde toate filmele dinauntru).
Daca reciclarea aeroportului va fi destul de dificila (Politia a anuntat deja ca va fi cu mare placere prezenta la incercarea de preluare de catre popor a Tempelhof-ului), mai simplu e aici cu sticlele PET. Reciclarea nu-i nimic nou, e peste tot, e si la noi, e foarte buna. Distractiva, insa, a devenit pentru mine abia aici la Berlin, pentru ca nu mai duc sticlele intr-un container, nu i le mai predau unui angajat oarecare, ci unui robot (a propos de O2, mai sus) care identifica fiecare tip de sticla prin rotiri succesive si scanari rosu-albastre ale codului de bare si printeaza, la finalul predarii a ceea ce ai avut de predat, un bon valoric pentru Pfand-ul pe sticle (o taxa pe care o platesti atunci cand cumperi sticla plina). In felul asta se creeaza un sistem circular care te obliga, practic, sa returnezi sticlele, daca vrei sa-ti recuperezi banii (in medie, 15 centi/sticla). In incheiere, o scurta filmare facuta cu mobilul la aparatul in cauza in timpul scanarii sticlelor. SF curat, vai ce-mi mai place.