Fursecul 28 - poveste cu frig, scriitori, politie si spital

A durat pana sa postez rezultatele cautarii Fursecului 28, pentru ca au venit mult mai multe mail-uri si poze decat de obicei. Motiv de bucurie, nu doar pentru ca participarea a fost extraordinar de mare, ci si extrem de entuziasta, in ciuda frigului pe care l-a remarcat mai toata lumea. Totalul autocolantelor v-a putut aduce 34 de Fursecuri (unii din voi au gasit chiar 36, ceea ce nu e rau deloc, dar inseamna ca fie mi-am notat gresit cate autocolante am pus, fie ati calculat voi gresit). Mare parte din F28 e deja gata, dar imi dau seama ca nu reusesc sa termin pregatirile pentru diseara si sa si livrez F28, asa ca o sa las livrarile pe maine seara. Daca nu mai puteti de pofta si/sau v-ati propus sa mancati Chocolate Crinkles la noapte, putem sa ne vedem cu mare placere si azi, oricand intre 20:00 si 21:30, in zona Piata Victoriei - bd. Nicolae Titulescu, daca ajungeti pe aici. Cine vrea sa facem asa, imi da un semn pe mail sau un sms la 0745117000. Cine nu, o sa primeasca mail de la mine in cursul dupa-amiezii de maine. Urmeaza poze si detalii din mail-urile voastre, care - veti vedea - vor justifica si titlul post-ului:

"Si de data asta postarea a fost o surpriza placuta. M-a cucerit din prima nu numai poza cu fursecurile care a declansat instantaneu curiozitati gustative ci si plimbarea indicata ce se prefigura interesanta. Am plecat si de data asta cu Nicoleta. Pe George n-a fost chip sa-l urnesc de la gura sobei pe gerul de afara. Strazile erau toate in apropiere, erau locuri cunoscute pe care le-am colindat de nenumarate ori in ultimii ani - lucrand in zona, studiind in zona etc. - dar pe care nu le-am vazut niciodata la propriu. Erau doar strazi pe care le traversam in graba, alergand la un curs, la un examen, la serviciu. Acum am avut ocazia sa le descopar. Am inceput desigur cu Grigore Alexandrescu - capatul dinspre Casa Enache. Cabina telefonica din capul strazii nu a fost deloc ofertanta in indicii asa ca ne-am apucat muncitoreste sa cercetam stalpi si burlane pana la intersectia cu Vasile Alecsandri. Acolo geamul tapetat cu carti striga dupa noi si sticker-ul lipit pe semnul de circulatie era mai mult decat evident. Ne-am oprit, am pozat, am cercetat si cabina telefonica de pe trotuarul de vizavi dar vigilenta ne-a fost putin dezactivata de la frig. Asa ca nu am observat din prima indiciul pitit cu iscusinta. Am hotarat sa o luam in jos pe Vasile Alecsandri, sa facem o pauza admirativa la Casa Storck - muzeul despre care am dedus ca era vorba in postarea de pe blog - sa mai facem cateva poze si apoi sa ne indreptam catre Povernei - strada pe care exista odata casa colectionarului de arta Bucur Chiriac, cel despre care ne-ai povestit si tu in "provocare". La capatul strazii, pe colt la SNSPA, chiar inainte sa viram dreapta pe Povernei, ne-am poticnit fireste in cabina telefonica. Acolo - chiot asurzitor. 6 fursecuri dintr-o lovitura. Am pozat cele doua stickere (4 + 2) si am rasuflat usurate ca nu mai era nevoie sa luam in brate fiecare stalp. De-acum in colo telefoanele poublice, cu sau fara cabina, erau centrul atentiei. Putin mai incolo pe Povernei ne-am oprit sa ne aprovizionam cu baterii. Apoi am facut stanga-mprejur si am pornit cu cercetarile de la capatul strazii - din rondul in care se intalneste cu Constantin Daniel si Visarion. Ne-am invartit deci putin si numai bine ce am apucat sa ne reintoarcem pe la numarul 8 ca o armata de pisici ne taie calea. Cazute in admiratie inghetam cu degetul pe aparatul de fotografiat pozand neincetat. Erau blande asa ca dupa sesiunea foto am impartit si mangaieri tuturor ghemotoacelor de blana care ni se incolaceau printre picioare. In cele din urma frigul a invins si ne-a manat mai departe in alergatura dupa delicii. Cateva poze mai incolo ajungem la intersectia Povernei cu C. Coanda unde gasim o noua cabina telefonica. Intram cu blitzul pornit si aruncam in cos inca 3 fursecuri plantate cu grija pe sticker-ul ascuns acolo. Mai departe viram pe Clopotarii Vechi si iesim iar in Grigore Alexandrescu chiar langa Medicover. Acolo, o alta cabina telefonica purtatoare a doua indicii - 3 + 1 de data asta dar ... 4 fursecuri nu-s de lepadat. Le culegem atent in poze si ne intoarcem iar spre intersectia cu Vasile Alecsandri. Pusesem deja gand rau cabinei plantate vizavi de geamul tapetat cu carti. E imposibil sa fie una seaca. Asa ca am revenit si am gasit si sticker-ul cu 2 fursecuri lipit smechereste in spate, sus in colt. Pozam si mergem inspre celalalt capat al lui Grigore Alexandrescu. Si acolo era o cabina la intersectia cu Dorobanti care ne lasase cu buza umflata la prima cercetare. Prin urmare revenim si reluam cautarea milimetru cu milimetru. Tot nimic. Eh, asta e! Mai facem un calcul - stransesem pana atunci 20 de fursecuri. Nu era deloc putin. Era chiar suficient cat sa abandonam cautarea fiind deja inghetate bocna de frig. Ne-am retras prin urmare la Galanto - acum carciumioara cu fitze, fosta cafenea intima si tare imbietoare in care obisnuiam sa ne pierdem vremea in timul studentiei cu toate ocaziile posibile. Pe atunci se numea El Cafe de Mi Finca si ne primea cate 15 la o masa rotunda, de 4 locuri, ne servea ceaiuri de mere cu scortisoara, cafea vieneza si sunete cubaneze de Buena Vista Social Club. Acum a devenit o combinatie de kitchuri, cu aere de pizzerie italiana, decoratiuni japonezo-victoriene cu accente suedeze de la Ikea. Dar pastele au fost bune. La fel si pizza. Infuzia de carbohidrati ne-a mai scos frigul din oase iar vinul fiert, fie el si la 100 de mii paharul de 100 de ml, ne-a incalzit de-a binelea. Imbujorate si revigorate ne-am hotarat sa pornim la drum si de partea cealalta a bulevardului Lascar Catargiu. Chiar daca noaptea cazuse deja peste noi si pozele la lumina de felinar ... nu prea aveam sanse sa le reusim spectaculoase. Dar ... mai erau doar 2 strazi, la naiba! Nu ne inecam acuma ca tziganul la mal. Asa ca am pornit pe Henri Coanda. Fac aici o paranteza ca sa introduc si super-coincidentele de care vorbeam pe blog. La masa Nicole imi povestea cum isi propune ea pe anul care vine sa-si ia inima in dinti si sa-si exerseze mai des talentele la volan caci permisul ei de conducere incepe sa prinda panza groasa de paianjen. Cu aceasta ocazie ii povestesc despre aventurile mele de incepatoare si, mai ales, despre nenumaratele incercari nereusite de a obtine mult-ravnitul plastic roz. Tot in acest context ii povestesc de primul meu instructor, il decorez cu toate epitetele de rigoare, ii explic cum m-a tinut numai in poligon, nu m-a scos pe traseu, ma taxa ore suplimentare obligatorii pentru fiecare esec la examen si, cireasa de pe tort, mi-a mai cerut si spaga ca sa "puna o vorba buna la politist" etc. etc. Si cum datorita talentelor sale pedagogice am renuntat sa mai dau examen, mi-a expirat scoala si ... 4 ani mai tarziu am reluat "studiile de specialitate" si am intrat, intr-un final, si in posesia plasticului roz. Bun. Ajungem pe Henri Coanda si in dreptul resstaurantului japonez ne intalnim cu un cuplu, mai de varsta a doua asa (adica peste 40) care ... dupa cateva momente de ezitare isi fac curaj si ne abordeaza. Eu pozam obsesiv-compulsiv la peretele pictat cu samurai. La ora aia din noapte si pe frigul ala cine altcineva decat furseco-dependenti sa aiba astfel de apucaturi fotografico-artistice. Asa ca pana la urma cei doi si-au luat inima in dinti si ne-au intrebat daca am gasit indicii. Noi am ezitat putin, le-am spus ca am gasit cateva ... Ei s-au plans ca nu l-au gasit decat pe cel de pe stalp, la geamul cu carti. Ne-au intrebat daca pe stalpi am gasit indiciile ... noi am ridicat asa din umeri, am raspuns evaziv si am mers mai departe. Cei doi insa, se lipisera asa ca ... am mers impreuna o vreme. Am ajuns la telefonul izolat, atarnat de peretele unui butic, in frig, fara cabina. Am gasit imediat indiciul dedesubt si l-am pozat. 2 bucati. Bune! S-au prins si ei atunci ca e vorba de telefoane si s-au facut disparuti reluand probabil traseul de unde l-au lasat si reorientandu-se spre cabinele telefonice. Si noi am cotit-o repede apoi pe Nicolae Iorga lasandu-i pe ei in urma. Cand am scapat de "codita" o opresc pe Nicole si ii zic: "Hai sa-ti spun care-i culmea coincidentelor. Tipul ala cu care ne-am conversat ... ALA e INSTRUCTORUL AUTO despre care ti-am povestit!!!!!!". Nicoleta se uita la mine interzisa :). "Vorbesti serios?!?! Esti sigura?!?!". "Sigura, sigura", zic. Pai si ... crezi ca te-a recunoscut? Nu avea cum - aveam 18 ani pe-atunci, eram cu 30 de kile mai slaba, aveam parul pana la fund si nu purtam ochelari. Dar sigur, sigur nu am cum sa-l confund. [...] Doar m-a stresat suficient cat sa-mi ramana scrijelita in cortex pe vecie ... Ranjim in continuare una la alta usor socate. Dar ne revenim si o luam mai departe la picior. Pe Iorga mai gasim o cabina generoasa plantata langa Gradinita nr. 50. Inca 2 fursecuri adaugate la colectie. Ne intoarcem pe Henri Coanda verificand daca mai suntem "urmarite". Scapasem! O luam in jos, inspre capatul strazii. De sub un brad, in apropierea Institutului de Arheologie, 2 cabine telefonice spate in spate. Yey! Gasim imediat sticker-ul cu 3 fursecuri. Cercetam si pe partea cealalta si, pitita intre acele de brad - surpriza-surprizelor! Un sticker cu 9, repet NOUA fursecuri!!!! UAU! Asta da cadou de Craciun! Tzipam in gand de bucurie pentru ca din spate mai venea cineva cu aparat foto atarnat de gat. Clar un alt vanator! Nu putem sa deconspiram comoara cu verva si galagie ... Daca gaseste, gaseste daca nu ... nu. Gata cu caritatea :)! Traversam repede si cotim pe capatul celalalt de pe Iorga - cel cu serviciul de Pasapoarte. Gasim si acolo o cabina dar ... lipsita de indicii. La exterior trona oricum un avertisment cu "Afisajul interzis" iar "portareii" din cabina deja se uitau cu ingrijorare spre aparatele noastre de fotografiat. Ne tiram, ne intoarcem in Coanda si mergem pana in capat, la iesirea in Dacia. Nu mai gasim nimic asa ca facem cale intoarsa inventariind in gand fursecurile (20 pe partea cu Povernei + 16 pe partea astalalata ... in total 36!!! UAU ... Saracul Fursec ... o sa il prinda Anul Nou langa cuptor ... ). Intre timp incepe sa ninga. Timid, dar suficient cat sa ne faca sa iutim pasul. Ajungem inapoi la mine, in Dorobanti, o mai lalaim la un ceai fierbinte si pornim la un film, la Mall."

"Cautarea am inceput-o pe povernei. 301 de acasa, 300 din Romana. Primul a fost usor de gasit, cabina telefonica am vazut-o de la ceva distanta si speram sa fie un sticker inauntru. 3. Super, am gasit locul. Merg pe stradutele de acolo si dau de niste pisici care se tot invarteau printre masini sa imi taie calea. Apoi o iau fara harta pe o strada oarecare si dau de un buchet de trandafiri albi aruncati cu 3 saci de gunoi. Apoi V Alecsandri si cabina telefonica de langa casa cu carti. Asta a fost faina. 2 in spate. Pe 1 ala de pe stalp nu l-am vazut fiind seara si am plecat mai departe pe Gr. Alexandrescu inspre Dorobanti. Nimic. La intoarcere le explic muncitorilor care e treaba pentru ca ii vad cum se uita la mine parca as fi putin dusa si merg pana la urmatoarea cabina telefonica. Inca 3. Bun, pana aici 8. Traversez, o iau pe Henri Coanda, fac o poza cladirii care e acum ambasada, ma legitimez la cerere si apoi in jos pe strada. Inca 3 vazuti de la distanta. 11. Intre timp ma suna mama sa vina sa ma ia. Am stabilit ca ne vedem la intrarea pe Henri Coanda. Apoi verific si Nicolae Iorga si la indicatiile unui paznic foarte intrigat gasesc si celelalte 2 stickere. Yay. Stiam de la niste fosti colegi ca pe Alecsandri mai sunt cateva si am zis ca poate ar fi bine sa le verific. Ma urc in masina oprita pe marginea lui Dacia si ii zic mamei sa mergem pe acolo. Ne-am uitat, era liber, si am zis ca intoarcem fraudulos pe linia continua. La 5 secunde apare in spate masina de politie. Am simtit ca imi tremura picioarele cand i-am auzit. Deschidem geamul, actele la control. Am inghetat. Mama incearca sa ii explice: "mergeam cu fata la spital pentru ca ii e foarte rau." Ma uit la el cu o fata de om pe patul de moarte si incep sa tusesc spunandu-i ca am o criza de astm. El intra in joc si zice sa mergem ca vine in spatele nostru sa vada ca ajungem acolo. Plecam, ii zic mamei cum sa mearga la Medicover, stiind bine zona, asteptam putin in masina sa vedem daca am scapat si apoi intram in clinica. Facem programare, in caz ca se intoarce politistul, si mergem sus la doamna G. Intram si ii zicem ca am avut un atac de panica. Apoi simptomele pe care nu stiu cum le-am nimerit. Probabil ca e previzibil ce se intampla intr-un asemenea moment. "Simteam ca imi iese inima din piept apoi mi s-a taiat rasuflarea si am inceput sa tremur." Imi ia tensiunea, si zice ca e ok, dar sa mergem la EKG. Eu stiind ca e clinica privata si avand cateva vizite la Medicover stiam ca e destul de scump. Cand intru la EKG o intreb cat costa si imi raspunde 300. Simt cum apare atacul ala de panica fals. Imi lipeste meduzele si incepem. 134 bmp. Foarte mult se pare. Inteleg totusi de ce, cand te astepti sa platesti 300 ron pentru o vizita "simulata" nu prea iti mai vine sa razi. Inapoi in cabinet mi-a prescris ceva calmante pe care ulterior i le-am pasat mamei care sigur are nevoie de ele dupa incidentul cu politia. La receptie ne zice 30. Phew. 100 ron toata "distractia". Pana la urma, totul a fost ok si m-am ales cu o intamplare de povestit nepotilor."

"[...]un alt moment amuzant a fost in momentul in care am fotografiat placuta cu numele strazii Henri Coanda. In acel moment unul din soldatii care asigurau paza uneia din ambasadele din zona a strigat ceva si a inceput sa alerge spre noi. M-am uitat un pic uimit spre el (fotografiasem oare ceva ce nu trebuia fotografiat?), dar soldatul avea alte dileme - incepand prin a se scuza, ne-a cerut sa il lamurim ce concurs are loc si cine participa. Ne-a explicat ca a mai intrebat o fata, dar ca nu a priceput prea mult. L-am lamurit amuzati, e vorba de o vanatoare de fotografii pe baza unor indicii prezentate pe un site, dar un lucru tot nu era clar - "OK, dar ce castigati?" "Cum ce? Fursecuri!"

"[...]Desigur ca sa fie tacamul complet si ca sa nu uitam totusi ca ne aflam in Romania, am primit si niste cuvinte "de duh" de la un nene care era paznic la un hotel si care a fost foarte deranjat de faptul ca faceam noi poze. Desigur am fost trimise la cratitza si proverbialul " Da' voi n-aveti copii pe acasa pe care sa-i cresteti" a aparut in discutie :). In fine una peste alta a fost fain de-a dreptul, de-acum incepuse sa si ninga un pic si parca nici frigul nu mai conta chiar asa. Chiar mi-a placut asa, potrivit pentru sfarsit de an, nu unul tocmai bun pentru mine, iar joaca asta cu fursecurile m-au ajutat destul de mult si m-au deconectat de tot ceea ce inseamna viata cu rutina ei."

"[...]Partea palpitanta este ca ne-a luat unul de la Jandarmerie care pazea ambasada din casa in care a stat Henri Coanda ca nu avem voie sa facem poze ca sa dam buletinele la verificat. Parea dintr-o faza cu stan si bran mai ales ca nu prea aveam chef de cearta si nu prea imi venea sa cred ca vorbeste serios. In final ne-a lasat in pace dupa ce ne-a trecut in caiet probabil."