Saptamana 6: Cu putin noroc, impuscati un premiu

Nu e pacaleala de 1 aprilie, serios! Ultima poza din post-ul de azi este o masina pe care am fotografiat-o in Berlin cu telefonul mobil. Era in miscare, dupa cum se si vede, asa ca imaginea e un pic distorsionata. Era si seara pe deasupra. Si, totusi, sunt doua elemente care dau de gol marca si tipul masinii. Daca cineva reuseste sa-si dea seama ce masina este (marca + tip), primeste de la mine (din pacate prin posta, nu personal - inca) un premiu constand intr-un pachet cu dulciuri. Astept raspunsurile pe mail, pana saptamana viitoare, la urmatorul post.

In seara in care am pozat masina in cauza eram in zona de vest din Berlin. Fie acolo, fie in est (centrul actual este in fostul est), peste tot intalnesc in fiecare zi Dacii Logan, ca masina personala, taxi, masina-reclama. Citisem ca s-au vandut bine si in Germania si ca recent, in ciuda crizei, vanzarile de masini au explodat aici datorita primei de casare - Verschrottungsprämie - introdusa pentru prima oara acum, in ianuarie 2009 si care se ridica la deloc neglijabila suma de 2500 de Euro pentru masini mai vechi de 9 ani - cu conditia ca masina noua sa fie conform minimum Euro 4.

E timpul, avand in vedere ca blog-ul si cautariile de indicii merg deja bine si cam de la sine, sa iau in calcul si a doua etapa a sederii mele la Berlin, in care mi-am propus sa dezvolt o idee dulce sub forma unui experiment comercial. Pentru asta, imi trebuie in primul rand o firma. Sunt mai multe variante: pot sa folosesc firma de la Bucuresti si sa fac o reprezentanta aici ("mai bine nu", m-a sfatuit cu foarte bune intentii o reprezentanta a Camerei de Comert din Berlin, precizand: "o firma de la bun inceput germana e mai bine vazuta decat o reprezentanta in Germania a unei firme romanesti") sau pot sa fac o firma germana de la zero. Chiar de la zero nu poate sa fie, fiindca la nemti ti se cere, pentru un GmbH (srl-ul lor) un capital social de minimum 25.000 de Euro. Exista, insa, mai multe forme juridice care, din cate stiu, nu au un corespondent in legislatia noastra si care iti permit sa ai capitalul social pe care doresti sa-l aduci la fondarea firmei, fara a ti se impune o suma minima. In al doilea rand, am nevoie de o bucatarie profesionala, fiindca (asa cum e cazul in toata UE, inclusiv la noi) oricat de moderna, curata si bine dotata ar fi bucataria de acasa, sansele de a-ti aproba autoritatile sanitare sa o folosesti si in scop comercial sunt undeva pe la 1%. (In Statele Unite, de exemplu, se poate si se si practica destul de des lucrul asta.)

Dar in faza asta a proiectului nu vreau sa investesc in chiria unui spatiu si in amenajarea si dotarea lui ca bucatarie, asa ca am de gand sa inchiriez o bucatarie deja existenta. Am luat legatura cu mai multe firme de gastronomie care au fie bucatarii enorme, in care s-ar gasi oricand un colt util mie fara a-i incurca pe ei in activitatea zilnica, fie bucatarii mai mici, dar care nu sunt folosite zilnic (sunt destule cafenele/cofetarii/brutarii aici care au deschis doar de miercuri pana duminica sau de marti pana sambata), in asa fel incat sa-mi pot desfasura experimentul in restul zilelor. Lumea (nici o surpriza pentru cei care au citit si celelalte post-uri recente ale mele) a reactionat cu incantare la auzul initiativei mele. (Bine, i-am si mituit cu promisiunea unei portii de fursecuri cand ne intalnim sa discutam.) O reticenta usoara (vin, totusi, de unde vin), urmata de uimirea inevitabila cand povestesc despre Fursecul Mecanic ("Cum, articol in Esquire? Wow!" e reactia cel mai des intalnita, chiar si din partea unor oameni despre care n-as fi crezut ca se mai pot entuziasma asa de usor) si apoi despre IAmCookie, urmate de interesul real pentru noul proiect.

Oamenii sunt deschisi, bucatarilor umblati prin toata lumea li se lumineaza fata cu un zambet enorm cand le povestesc despre blog-urile cu fursecuri, directori de firme mari ma suna personal si imi dau detalii despre cum sa ajung la sediul lor ("sunati-ma cand sunteti pe drum, sa anunt portarul ca veniti, ca sa parcati direct in curte, sa nu pierdeti timp"), toata lumea te sprijina cum poate ea mai bine atunci cand ai o initiativa, oricat de mica. Imi aduc aminte din cand in cand (dar, ce-i drept, din ce in ce mai rar) si ce inseamna sa ai o initiativa particulara la noi. La Registrul Comertului (dupa stat la una-din-multele-cozi):

- "TC Comoco? Ce inseamna asta?"
- "Nu inseamna nimic, doamna. E un nume fictiv, inventat de mine."

- "Pai si de ce vreti sa-i spuneti firmei asa?"
- "De ce nu? Contravine vreunei legi?"

- "Of... [ia atitudinea if looks could kill]... doamnaaa directoooor, veniti un pic va rog? Uitati, domnul vrea numele asta, TC Comoco srl."

- "Cu ce se ocupa firma?"
- "Cafenea."

- "Nimic altceva, sa-i punem un prod, impex, comserv, comimpex, ceva?"
- "Nu."

- "Mda. Biiineee, haideti. Veniti intr-o jumate de ora."

La Berlin: Iti faci cont online, treci toate datele tale si ale firmei viitoare, ti se genereaza un .pdf cu toate actele, le printezi, te duci cu ele si le predai la un ghiseu. De acolo se duc unde trebuie: la administratia financiara, la camera de comert etc. Si te cauta ei. In sfarsit. Te cauta ei in scris, nu ii cauti tu personal, nu bati pe la usi, urci pe la etaje, ghicesti in ce camere ar trebui sa ajungi, incurci holuri, deranjezi secretare babe comuniste nervoase, plictisesti secretare tinere post-comuniste nervoase, te lasi umilit de portari importanti sau enervat bodyguarzi si mai importanti. Nu, aici ai timp sa te plimbi, sa mananci ceva bun si sa asculti pasarile cantand in mijlocul orasului. Si sa-ti faci si firma, ca sa nu spui ca n-ai dus experimentul pana la capat.

In fine, veti spune, dar despre ce experiment e vorba? Urmeaza sa aflati in timp util. (Nu vreau sa creez suspans inutil. In momentul asta sunt destule necunoscute si pentru mine, de asta nu spun mai multe.)

Avand in vedere ca Fursecul-surpriza poate fi considerat F32, in luna mai ne intalnim la Bucuresti pentru Fursecul 33. Pana atunci, insa, ne vedem aici pe blog in fiecare saptamana. Si va rog, nu va ingramaditi, vorba unuia din fostii mei profesori de germana, scrieti-mi pe rand ce mai faceti, ca si mie mi-e dor de voi, nu doar voua de mine, sa fie clar! (Sunt excluse persoanele care mi-au scris deja, ele stiu cine sunt. Cine sunt ele, nu eu. In fine...)