"Nu mai vreaaaaaaaaaaaau in piataaaaaaaaaaaaaa!"

Intre ghilimele, pentru ca nu-mi apartine. Era un copil blond (evident!), pur si simplu terifiat de perspectiva de a reintra cu tatal lui in piata Winterfeldt, considerata cea mai diversa (nu pentru ca e in mijlocul cartierului gay), cea mai activa si cea mai cea dintre toate pietele saptamanale din Berlin. (O mica paranteza: nu stiu de ce se cheama piete saptamanale, cand multe din ele se tin mai des de o data pe saptamana. Banuiesc ca e aceeasi problema de obisnuinta ca la "Peco" - vezi mai jos.)

Il inteleg pe baiatul care refuza re-vizitarea pietii, fiindca si eu in copilarie ma plictiseam in oricum rarele ocazii in care mergeam prin cate o piata, in Germania sau in Bucuresti (cu o exceptie: in Piata Amzei imi placea foarte mult zona de muraturi, mi se pareau neobisnuit de placute aromele de acolo). Dar aici, azi, chiar merita sa mergi si sa te si intorci, daca trebuie.

Din aprilie stau la cativa metri (nu chiar, sunt vreo doua sute) de piata Winterfeldt si n-am reusit sa ma conving sa merg acolo in nici o sambata - pana azi. De-a lungul sederii la Berlin auzisem si citisem foarte multe despre piata in cauza, despre diversi comercianti (primul neamt care face si vinde Canelé, cea mai buna branza ambulanta - daca-mi permiteti traducerea directa -, gogosi a la mamaie, pasta de branza ca la ciobanul turc s.a.m.d.), asa ca azi (nicidecum motivat de ideea de a merge la piata, ci pentru ca a trebuit sa ajung pana in 13:00 la posta, sa iau un pachet, iar piata era oarecum in drum) am fost si m-am intors foarte, foarte incantat. Am intrat in piata cu ideea preconceputa ca o sa fie la fel ca alte doua piete hiper-laudate (Kollwitzmarkt si Hackescher Markt), la care am fost in 2009 si care nu m-au convins. Aveau lucruri nejustificat de scumpe, lumea nu venea ca sa cumpere, ci ca sa traiasca senzatia pariziana a unei piete in strada. Ei bine, aici lucrurile stau complet altfel: lumea - scuzati-mi din nou expresia - baga la mat (a se citi "matz") intr-un stil complet nenemtesc, ba chiar cate un cumparator statea de vorba cu vanzatorii, mimand aproape perfect un interes uman. Daca va spun ca am vazut chiar si clienti pe ganduri, nehotarati intre atatea produse, o sa spuneti ca am inventat totul (de obicei, cumparatorul neamt stie de la bun inceput ce vrea, in supermarket imi aduc aminte deseori de robotul de la pro tv care alegea pe vremea mea casetele pentru emisie si le introducea automat in playere). Dar nu, se pare ca Winterfeldplatz-ul este o enclava de buna dispozitie de weekend, in care etniile imigrante se imprietenesc cu localnicii, Bagdad-ul e considerat über-hip (nu in ultimul rand datorita falafel-ului incredibil de bun facut aici de niste irakieni), iar humusul se vinde mai ceva ca mustarul dulce bavarez. (Trebuie sa mai recunosc ceva: piata nu era chiar in drum, de fapt uitasem complet de ea, dar cautam un loc de parcare pentru a ajunge la o cofetarie din zona - asa am ajuns de fapt acolo. Cofetaria in sine, Albrecht's, o poveste de succes a unei tinere berlineze care a studiat aici cofetarie-patiserie, apoi a fost pana in Franta "pentru a se informa", dupa care a deschis, incet-incet, trei cofetarii in Berlin, unde face lucruri - credea ea - frantuzesti, cum ar fi ecler si millefeuille.

Nemtii au numit-o "cea mai buna cofetarie din Germania", eu o numesc o incercare trista de a face ceva pe care nici clientii, nici cofetarii nu-l inteleg si nu-l doresc neaparat, dar e extraordinar - nu? - sa te rasfeti ca la Paris. Imi pare rau, in acelasi context, ca inca n-am povestit ce senzatii dulci am trait in vara in Franta; nici nu stiu daca are rost sa ma apuc sa povestesc, ma gandesc deseori ca e prea frumos si complicat sa incerci sa redai in cuvinte ce fac francezii in domeniul dulciurilor. Si asta - atentie! - intr-un sat, fiindca ce e la Paris stim cu totii si te astepti sa gasesti bunatati. Dar la tara?!) In fine, am trecut pe la Albrecht's pentru ca aveam de facut o cinste promisa demult, asa ca am cumparat: ecler cu cafea, millefeuille si probabil cel mai cunoscut produs de la tanti Albrecht din pravalie: tortuletul cu iaurt si zmeura. Chiar asa se cheama. Cu iaurt. Am continuat aici cu un paragraf enorm despre cum ar fi sa gasesti in Franta un dulce de cofetarie care sa contina in descriere cuvantul "iaurt", dar l-am sters ulterior, fiindca nu vreau ca post-ul sa para exclusiv anti-nemti si pro-francezi. Departe de mine asa ceva. Doar ca nemtii n-au gust la dulciuri. Gata, atat. Restul de barfa pe mail, cine vrea. :)

Revin la piata: dupa cum era de asteptat intr-o piata civilizata a anului 2010, toate produsele sunt facute manual, nestropite, nederanja(n)te, venite din tot felul de sate necunoscute din mai toata lumea (da, inclusiv tari asiatice si africane sunt reprezentate), aratand si mirosind senzational (ceea ce nu pot spune despre domnisoara din fata mea, de la coada de la posta, dar iar divaghez). A, coada de la posta: cum sa nu? Azi am stat la prima mea coada serioasa de cand sunt in Germania. Doar trei ghisee deschise si o coada de 30-35 de oameni, pana afara din oficiul postal.

Proteste la coada, "domnule, dar nu se poate", "sa vina cineva" etc., dar spre deosebire de situatii similare in care in urmatoarea secunda apare inca un salariat si deschide un ghiseu nou, de data asta n-a venit nimeni, asa ca vocile s-au calmat, eu am zambit si am pozat. (Si am inhalat, pentru ca de aici pornisem.) La ghiseu, alta premiera: doamna postarita a incercat sa-mi "desfaca" buletinul, respectiv cartea de identitate. Credeam ca putine lucruri ma mai pot surprinde, dar iata ca mi-au trebuit cateva secunde pana sa-i spun, amuzat, ca mai mult de-atat n-o sa gaseasca daca incearca s-o decojeasca. Ea, nervoasa, ca de ce nu scrie nimic pe spate si de ce asta e tot? "Asta nu-i carte de identitate." "Ba da." "Ma duc sa intreb pe sefu'." Se duce, se intoarce la fel de inteligenta, imi spune ca n-a mai vazut pana acum, se duce la ghiseul de langa, de unde luasem alt pachet ieri (deci ma asteptam, undeva in adancul meu, ca babuta care imi daduse pachetul si incercase, tot ieri, sa-mi bage pe gat un pachet de conturi la Postbank-ul lor, sa-si aduca aminte de mine, mai ales ca nu paruse dezgustata de buletinul meu cu o zi inainte). Dar babuta 2 s-a facut ca nu mai stie nimic, strambandu-se la buletin mai ceva ca mine la imputita pe care o suportasem un sfert de ora in fata mea la coada. In fine, se intoarce neinformata, imi spune "stiti ca expira intr-o saptamana, da?" (aducandu-mi aminte ca numai romanii faceau asa, sa incerce sa te umileasca cu orice pret atunci cand vad ca tu ai dreptate si lor li s-au terminat argumentele anti-tine). Eu ma uit zambind scarbit (asta de obicei le place aici) si ii spun "da, stiu" si, ca sa preintampin urmatorul pas, ii spun din proprie initiativa "n-o sa gasiti semnatura, buletinele noastre nu au asa ceva, iar seria si numarul sunt sus de tot, in dreapta". In fine, scarba mea a functionat, pentru ca mi-a zambit si mi-a zis "oricum, aveti fata de om cinstit, deci nu-mi fac probleme". Si mi-a dat pachetul, fir-ar al naibii de pachet.

Inapoi in piata si termin repede, fiindca poate v-ati saturat de ea: am vazut standul unuia din putinii mesteri care mai imprima manual carti de vizita, hartii cu antet si plicuri personalizate,

am pozat vanzatorul de fructe si legume cu palarie adaptata situatiei si am cumparat creme de branza (crema ciobanului anatolian, crema mediterana iute cu rosii, ardei si usturoi, crema de mustar, miere si smochine si crema de peste ton), niste lipii arabesti groase, un Rosinenkranz traznet, o mega-briosa cu stafide, impletita, facuta de o brutarie veche de 100 de ani, un castravete murat - unul singur, de proba - de la niste doamne super-simpatice de la granita cu Franta (nu pot sa ma abtin, vedeti bine), niste ravioli cu umplutura de dovleac si inca ceva bunatati, dar deja nu mai pot de pofta, asa ca ma opresc aici cu lista (inca n-am mancat, urmeaza dupa ce termin post-ul). Ce mi-a placut cel mai mult, pe langa faptul ca toata lumea te indoapa cu mostre de gustat, este ca puteai gasi absolut orice iti poti inchipui, de la castraveti murati in feluri si etape diferite ale existentei lor (recent murati, apoi cu "vechime", in apa cu sare, apa fara sare, apa sfintita - nu, glumesc)

pana la clatite in stil rusesc, tocanita africana si copane de rata dintr-o regiune anume a tarii. Apropo de regiune: la unul din standurile de legume, o doamna intreaba de unde sunt rosiile. (Scria pe ladita, mare, ca sunt din Germania.) "Din Germania" ii raspunde, vesel si vizibil mandru, vanzatorul neamt. "Da, da, din Germania, dar din ce oras?" Asa ca, ce sa zic, lumea se respecta. (E comic pentru ca rosiile nemtesti sunt o catastrofa, intre noi fie vorba. Singura oara cand am mancat in afara Romaniei rosii senzational de bune si dulci, cam ca la noi pe vremuri, a fost cand am gasit rosii bulgaresti, de vara. A intreba din ce oras sunt e un fel de frectie la picior de lemn.)

Mi-a placut, insa, ca era o coada de vreo 10-15 oameni constant, la un stand care nu vindea decat cafea si tiramisu. (Tiramisu-ul e una din mandriile mele absolute. Atunci cand fac tiramisu si ii dau cate unui prieten sau client de aici sa guste, ii spun de la bun inceput ca n-are rost sa-mi spuna cum e, fiindca stiu ca e cel mai bun tiramisu pe care il va manca vreodata. Pana acum n-a indraznit nimeni sa ma contrazica, ceea ce mi se pare cu atat mai distractiv.)

Imi dau seama ca post-ul devine iar kilometric, asa ca incerc sa-l scurtez: in plimbarile nocturne prin oras am descoperit, pe o straduta, restaurantul Sida, care bate, dupa parerea mea, fast food-ul Sila, despre care v-am mai povestit.

Asadar, se misca lucrurile in clasamentul localurilor cu nume distractive - pentru noi.

In rest, am primit intr-un final (din cauza lor, intarzierea) telefonul cu capacitate NFC de la Deutsche Bahn, asa ca am putut, ca parte din proiectul lor pilot (despre care v-am mai povestit) sa experimentez deja viitorul Touch & Travel, mersul cu transportul in comun si cu trenul cu bilet virtual postpaid. Foarte frumos, merge minunat. Ce n-am stiut insa este ca telefonul in cauza (un Samsung, din pacate) are si o functie nemaipomenit de distractiva: stie sa faca poze panoramice! Asa ca m-am jucat putin cu el in cadrul plimbarilor zilnice prin parcurile berlineze si sunt foarte incantat. Cine ar fi crezut ca un Samsung poate fi si distractiv?

Va salut sau pup, in functie de preferinte, si sper sa gasesc timp in asa fel incat urmatorul post sa nu fie peste trei luni. ;)

PS: Nu pot sa inchei, pentru ca am promis povestea cu Peco-ul. Nu-i cine stie ce, dar totusi mi-a adus aminte de cocalari, acrituri si romani in strainatate. Am fost la ambasada Romaniei, sa fac o procura. Inauntru, ca de obicei, detectorul de metale care piuie la intrare, cu toate ca nu e nimeni acolo care sa te intrebe cam ce arme ai la tine (nici interfonul n-are rost, pentru ca usa e vesnic intredeschisa). Mai incolo, cele patru ghisee la care niciodata nu e nimeni, dar trece o doamna din cand in cand (apropo de bancul cu "nu sunati") si te intreaba de sanatate.

Inaintea mea, doi tineri, el bucatar intr-un oras de provincie, ea nervoasa. El tocmai iesise din biroul unde ti se iau amprentele pentru pasaportul biometric (ii spusese ei incantat imediat cum a iesit: "mi-a pozat degetul").

El: "Aolio, la cinci (era 14:00) tre' sa fiu la munca si avem de mers trei ore cu masina. Si mor de foame, sa ne oprim la un Peco pe autostrada, sa luam de mancare."

Ea: "Nu ne oprim la nici un Peco, ca-i scump."

In timpul asta, la celalalt ghiseu era un bulibasa cu o tanara din clan. Doamna de la ghiseu ii spune: "Asta-i tot, va trimitem pe posta actele." La care tanara cu Migrationshintergrund, fond migrator, cum se spune aici, intr-un accent pur arian: "Und? ... aaa... si... detsch viiine peh Post?" Banuiesc ca se lucreaza la un hibrid mai ceva ca Iron Man si noi habar n-am avut in toti anii astia ce ne paste: tiganul german.

Ai tarte, ai parte

N-am mai scris aici din aprilie, mi-am dat seama zilele trecute. Am insa o scuza: nu am nici un minut de timp liber, fac zi si noapte cookies, tarte si tot felul de experimente (in principal culinare), inclusiv in weekend. Cine a mai citit post-urile mele din trecut stie ca de ceva vreme fac la Berlin dulciuri pentru unul din lanturile mari de cafenele de aici. Ce nu se stie este faptul ca, pe langa cookies, am propus lantului respectiv si diverse tarte. Inspiratia pentru ele mi-a venit uitandu-ma peste fotografii pe care le-am facut dulciurilor dintr-un orasel de pe coasta Normandiei, unde am fost in primavara lui 2008. Una din cofetariile de acolo, celebra de altfel in toata Franta, avea niste superbitati de tarte, fara brizbizuri, fara complicatii inutile, fara decoratiuni nejustificate. Erau un vis, pur si simplu, prin intensitatea aromelor care-ti inundau gura de la prima muscatura. Exemplu: tarta cu crema pufoasa de migdale si bucati de pere. Sau tarta din aluat de migdale si o crema de ciocolata cu lapte. (E greu de descris in cuvinte, trebuie mancate si gata.) Asa ca, aducandu-mi aminte de ele si in acelasi timp vazand ca in Berlin nu se gaseste asa ceva, am lansat trei tipuri de tarte: una de lamaie si lime cu aluat de ciocolata si putina crema de fistic,

una de capsuni cu crema de vanilie de Tahiti si una de mere si stafide cu bezea usor caramelizata. Ma tenteaza sa fac si ceva cu crema de cafea, dar parca nu tot sub forma de tarta - poate un choux sau un eclair. Sau "ecler", ma rog. Nu stiu daca are legatura cu copilaria si adolescenta, dar in continuare consider ca eclerele (cu ciocolata sau cu cafea) care se gaseau pana la revolutie la bufetul scolii mele erau foarte corect facute si, cand erau proaspete (le aducea un fel de motocicleta-tricicleta zgomotoasa si instabila, o ciudatenie condusa de un domn nervos, care ne asigura - atat domnul, cat si motocicleta - zilnic un moment hilar si inspaimantator), erau senzational de bune. La fel ca laptele din sticlele de sticla. Sau smantana varsata.

Revenind in 2010: o alta descoperire placuta este ca, in Berlin, fursecurile fara gluten pe care le fac sunt cumparate si de oamenii care n-au neaparat o alergie la gluten, ci care (din motive pe care le consider serioase, probabil ca in majoritatea cazurilor si sunt) nu vor sa manance prea multe produse din/cu faina de grau. E placut sa aflu ca s-au generat situatii nemaiintamplate pana acum, respectiv sa se faca in mod constant comenzi de 10, 15, 20 de cookies, pe care clienti ai cafenelelor unde livrez tin neaparat sa si-i rezerve ferm pentru ziua urmatoare pentru a-i lua la pachet. Daca as mai livra catre persoane fizice, ar fi o nisa interesanta. (Nu mai livrez pentru moment, pentru ca nu as putea face fata, din cauza volumului de produs pentru cafenele. Dar daca gasesc o modalitate de extindere a capacitatii de productie, mentinand standardele mele de calitate, o sa dau din nou drumul configuratorului de cookies de pe iamcookie. Am oricum planuri de extindere, dar ele se refera momentan strict la productia pentru clientii comerciali.)

Printre clientii fideli de Peanut Butter Cookies fara gluten se numara si veveritele din Schloßpark Charlottenburg, unde ma duc sa le ofer ce ramane dupa livrari. Nu ma intelegeti gresit, nu le duc resturi sau rebuturi. Produc cativa cookies in plus la fiecare cateva zile, special pentru ele. (Documentandu-ma, am aflat ca nu mananca doar alune, nuci, ghinde si orice ar contine asa ceva, ci nu refuza nimic din ce le-ai putea oferi culinar, pana la tocanita si pizza. Si mai important este ca, fiind omnivore, se pare ca nu le face rau sa manance orice le face cu ochiul pofticioaselor veverite berlineze.)

In iulie o sa am ocazia sa merg in documentare pana in Franta, raiul absolut al patiseriilor si cofetariilor, asa ca o sa va tin la curent cu ce idei o sa mi se ofere acolo.

Catre sfarsitul lui iulie o sa lansez la Berlin si o linie de verrines, dar despre asta mai vorbim atunci. Era sa uit: am facut acum cateva zile, nu pentru public, ci strict ca sa vad cum sunt, Pasteis de Nata, o specialitate portugheza. Cand am fost la Lisabona si la Cascais, in 1997, n-am avut ocazia sa incerc la fata locului, iar de atunci n-am mai ajuns pe-acolo. (Si nici nu ma grabesc, Portugalia nu e pe lista mea, fiindca m-am lamurit indeajuns.)

Bune, putin prea dulci (ca mai toate dulciurile portugheze, dupa cum am aflat de la un cunoscator), crant(z)anind usor cand musti foetajul pentru a ajunge la crema de vanilie (care contine si scortisoara si putina lamaie). Ideal se mananca inca usor calde, presarate cu scortisoara si zahar pudra. In tarile asiatice exista numeroase versiuni asemanatoare de egg-tart, doar ca acolo patiserii se rezuma la a le produce fara a le marketa intens, asa cum o fac portughezii de la celebra patiserie unde se fac - dupa o reteta straveche (cum altfel?), secreta (normal!), transmisa din generatie in generatie de la manastirea in care fusese descoperita (wow!) - extrem de cunoscutele Pasteis de Belem, denumite chiar dupa manastirea in cauza. Se pare ca acolo se vand intre zece si douazeci de mii de tarte pe zi, iar penibilul merge pana la nivelul la care in cadrul laboratorului de productie se afla o usa pe care scrie "Camera Secreta", locul in care se adauga ingredientul miraculos si super-secret. Asa se face treaba ca lumea si se genereaza buzz, nu ca francezii, danezii sau austriecii, care n-au retete pazite si camere secrete, dar stiu in schimb sa faca cele mai fine produse de patiserie din lume. Din retete scrise de cofetari si patiseri, nu calugari.

Pana data viitoare, succese!

Fursecul si Ginger Group (II)

A doua parte a interviului este acum online pe site-ul Ginger Group.

Fursecul si Ginger Group

Cu mare placere am stat de vorba cu Andrei si Kozminovici de la Ginger Group si le-am povestit despre trecut dar si putin despre ce va urma. Interviul (prima parte) e deja online pe site-ul Ginger Group, va invit sa-l cititi.

Fursecul si RRI, interviul lung

A venit si timpul interviului super-lung (de circa o ora, daca imi aduc bine aminte). Sambata seara (adica diseara) va fi difuzat de Radio Romania International, la ora 18:15. Daca nu va descurcati cu streaming-ul, instructiunile pentru el sunt in post-ul de mai jos.

Fursecul si Radio Romania International

Esti printre castigatorii F33 sau F34 si nu ti-ai primit inca tarta-premiu? Nu-i de mirare, fiindca activitatea de copt a avut de suferit in ultimele zile din cauza termometrului meu de cuptor, care a renuntat la colaborare. Am o promisiune pentru diseara, asa ca s-ar putea ca pe la mijlocul saptamanii sa termin toate livrarile.

Am fost la Radio Romania International - din nou, de data asta dupa un an de experienta berlineza. Azi, in programul de la 15 la 16 (ora Romaniei), va fi difuzata o mica parte din interviul pe care l-am inregistrat acum cateva zile (aprox 6-7 minute). Rubrica se numeste "Oaspeti la Radio Romania International". Cine vrea sa asculte trebuie sa intre pe www.rri.ro. In dreapta sus se afla niste butoane de ascultare, marcate 1 2 3. Trebuie apasat pe 2, asa mi s-a spus de catre cei de la RRI. Restul interviului, mult mai mare decat segmentul de azi, o sa fie difuzat la inceputul lui aprilie. Va anunt din timp, nu va imbulziti asa.

F34 in strada

La noapte trimit urmatorul indiciu pe mail celor care au rezolvat corect indiciul legat de limba spaniola si "The Limits of Control".
Fursecul 34 a ajuns astfel, din nou si in sfarsit, la cautarile de indicii in strada. Succes!

In curand

V-am povestit deja despre proiectul meu viitor?

Ca sa citez un clasic: soon.

F34 - Tarta *simpla* de vanilie. Cremoasa si pufoasa.

E timpul pentru lucruri simple. Vanilia: ce poti spune despre ea, altceva decat v-am povestit acum doi ani (in post-ul despre vanilie si vanilina)? Poate faptul ca nu seamana cu nimic, faptul ca nu poate fi cu adevarat inlocuita cu nimic, faptul ca trei sferturi din retetele de dulciuri pe care le-am intalnit in scurta dar intensa mea existenta contin vanilie si ar fi pierdute fara ea? Mai mult ca sigur ca am putea vorbi ore in sir pe tema vaniliei, am putea detalia, cerceta, intreba, am putea face scheme pe whiteboard-uri, am putea aduna rude, prieteni, vecini, am striga idei in gura mare, in fine, am ajunge la limitele controlului, dar nu asta e scopul Fursecului Mecanic, dupa cum poate va aduceti aminte.
Precum in cazul tuturor lucrurilor puternice de sine statatoare, si vaniliei ii sta cel mai bine singura. De data asta, intr-o crema catifelata, parte a celei mai pufoase si gustoase tarte de vanilie pe care ati mancat-o vreodata.
Nu se poate cumpara, se poate doar castiga. Pentru ca tarta *simpla* de vanilie este Fursecul 34, iar indiciul cu care incepe cautarea este urmatorul:
Ce limba nu trebuie sa stie personajul principal al unui film, asa incat sa existe garantia ca toate celelalte personaje ii pot incredinta indicii? (Nu in general; fac referire la un film anume.)
Raspunsurile, fara teama, la furseculmecanic@gmail.com, pana pe 26 februarie, seara. Cine nu stie limba, dar stie filmul, va fi considerat ca facand parte din tabara celor buni.

PS: Hai Rely, curaj, ca-i mai simplu ca la F33. ;)

F33, indiciul 2

E doar pentru cei care au rezolvat primul indiciu si au trimis la timp poza pe mail (ei au fost anuntati deja de mine pe mail). Cel de-al doilea indiciu mi se pare mult prea distractiv ca sa nu-l fac public pe blog. Stau si rad in fata computerului la ora doua noaptea, asta e intotdeauna garantia ca rezolvarea indiciului n-o sa fie usoara (ras sadic), dar si ca indiciul e distractiv in sine (ras satisfacut). Cred ca, daca ar trai, pana si lui Eminescu i s-ar parea interesanta cursa pentru cautarea indiciilor Fursecului 33.
Am tot discutat (si ras, pentru ca tot suntem in tonul asta) pe tema asta in trecut, aici, pe blog. Cel putin de doua ori. Orice roman care ajunge in Germania rade de oazele pe care le intalneste acolo. In germana, evident, suna altfel. Ipocrita cu cinci ochi (sau parca nu cu "I" era?) si problema romanilor care, ajunsi in Germania, rad fara exceptie de cate o oaza - asta e indiciul nr. 2.
Mult succes, pana pe 14 februarie la ora 23:00, cand se inchid urnele. ;)

PS: Nu va grabiti, s-ar putea sa va ia 2-3 zile gasirea raspunsului.

UPDATE: Am uitat sa scriu mai sus: indiciul e undeva online, nu trebuie sa-mi scrieti mie mail de data asta, ci, odata gasit, veti primi acolo indicatii pretioase...

Fursecul 33: Tarta cu ananas, caramel si vanilie

Cineva mi-a spus azi ca asteapta un miracol. Pe buna dreptate, persoana asta merita nu doar un miracol, ci chiar mai multe. Pana sa vina, insa, un miracol adevarat, incerc sa indulcesc situatia cu o reteta pe care am vazut-o azi-dimineata la un post de televiziune austriac si care parea sa faca miracole in randurile degustatorilor din studio. (De obicei diminetile mi le ocup cu altceva, dar azi n-a fost sa fie cazul, astfel incat, in asteptarea unui Schnitzel vienez adevarat, am urmarit un patiser nord-austriac ignorand toate tendintele de low/no fat si pregatind o tarta cu o baza de foetaj si deasupra ananas caramelizat, vanilie, putin ghimbir si un pesto de arahide. (Pentru cei care se intreaba deja ce e cu toate nuantele austriece: sunt la Viena cateva zile, pana ajung in Bucuresti.)
Nu sunt convins de pesto-ul de arahide din reteta tv, dar asta pentru ca nu sunt un mare amator de arahide in general (inca din copilarie, cand in mod inexplicabil tot primeam cadou cantitati considerabile de arahide, pe care nici atunci nu le suportam dar, in lipsa de altceva, le rontaiam). Asa ca pesto-ul il las deoparte si va propun, dragi fani ai Fursecului Mecanic, tarta asta senzualo-lipicoasa drept primul Fursec al anului 2010: Fursecul 33.
O poza a tartei lipseste inca, pentru ca abia maine o sa incerc si eu reteta si apoi o sa pun pe blog si poza. Zece astfel de tarte ii vor astepta pe primii zece cautatori de indicii si doritori de dulciuri care vor rezolva cu succes cautarea pentru Fursecul 33. Celor care nu se vor afla printre castigatori le spun inca de pe acum sa nu se indispuna, pentru ca F33 va fi startul unei serii de cautari prin Bucuresti. Ca vor fi trei, sase sau zece editii, asta depinde in momentul de fata de multe elemente, astfel incat nu indraznesc sa ofer o cifra exacta. O sa va anunt, practic, din mers. Dar ce tot vorbesc eu despre viitoare editii cand voi asteptati de atata timp - unii din voi chiar de peste 380 de zile - o noua editie a Fursecului Mecanic? Incepem chiar acum:
"Toata lumea minte." Va spune ceva citatul asta? Cel datorita caruia s-a consacrat expresia in lumea tv a anilor '00 are, in serialul lui propriu, un prieten. Unul singur. In Bucuresti au existat o strada si un bloc cu numele prietenului in cauza. Blocul era superb in anii '30, s-a cam sifonat in '77 si a fost apoi refacut oribil de catre niste arhitecti tarani, altfel nu se explica de ce n-a fost respectat stilul initial, original. Fa o poza blocului in cauza, trimite-mi-o pe mail si, in caz ca ai pozat ce trebuie, primesti urmatorul indiciu tot pe mail.

PS: Am aflat, cu ocazia emisiunii asteia, cum iti dai seama ca ananasul pe care urmeaza sa-l cumperi e copt sau nu: il mirosi la baza frunzelor, acolo unde incepe fructul propriu-zis. Daca miroase intens a ananas, e copt. Daca miroase a iarba, asa cum miroseau toti ananasii de la magazinul vienez in care am intrat eu azi, nu e copt inca. Si nici nu se mai coace, fiindca ananasul e genul ala de fruct care n-are chef sa se mai coaca dupa ce l-ai cules.


Update 04.02.: Tarta experimentala e in cuptor, in cateva minute urmeaza degustarea.


Update tot 04.02.: E gata!

Mult a fost... sau: Fursecul 33 se apropie

V-as povesti pe indelete ce am mai facut in ultima luna, dar cine ar vrea sa citeasca tot felul de aventuri scandinavo-germane, cand mai e atat de putin pana la Fursecul 33? Si pentru ca, nemaitrecand prin tara de fix un an, nu stiu cum a afectat poluarea bucuresteana papilele voastre gustative, va ofer posibilitatea de a vota: pe sidebar iti poti alege directia in care va merge Fursecul 33. Ce pot deja sa va spun este ca nu va fi un fursec propriu-zis, ci ceva mai complicat. Daca ma vor ajuta si temperaturile atunci cand ajung in tara, va fi ceva complicat si inedit. Cautarea va include indicii on- si offline, de rezolvat ziua si noaptea, mesaje cifrate, faclii si piste false. Practic, tot arsenalul cunoscut, plus ce idei mi-au mai venit de un an incoace. De fapt, o mica parte din idei, fiindca mai pastrez si pentru F34, F35 si asa mai departe. Cei care au mai participat la cautari vor avea avantajul de a sti ca trebuie citit si printre randuri. Voi ceilalti: tocmai ati aflat.
Apucandu-ma sa structurez cautarile viitoare, am aflat ca anumite lucruri pe care le planuiam sunt interzise si amendabile in Germania, dar perfect legale la noi. (Pe de alta parte, la ei poti sa pozezi in metrou cat vrei, spre deosebire de urmaririle ca-n filme de care am avut cu totii parte la F31.)
Pregatindu-ma de intoarcerea temporara in Bucuresti, am fost anuntat (a se citi avertizat) ca anumite lucruri, cum ar fi circulatia, nu s-au imbunatatit. Ba dimpotriva. Ce sa spun? Am facut carnetul in Bucuresti si in toti cei 16 ani de condus, mare parte din timp am mers prin Bucuresti. Uitandu-ma acum inapoi, imi dau seama ca era un chin si un razboi permanent. Dar uitasem, sincer sa fiu. Aici e floare la ureche, se mai enerveaza cate un turc sau cate un taran cu trei litere la numar (v-am povestit mai demult; vezi si Hummer-ul de sat redegist din poza) si claxoneaza, dar se intampla o data - de doua ori pe saptamana, si atunci e un claxon scurt. La Berlin am uitat complet ce inseamna ambuteiaj, parcare pe trotuar, mers pe linia de tramvai, frica de a traversa pe verde ca pieton. Cea mai grava abatere a fost parcarea cu jumatate din masina pe trotuar, dar omul isi asumase vina in clipa in care si-a ales numarul.
In cele 11 luni si-un pic am vazut insa si situatii in care lipsa de flexibilitate a nemtilor nu era in avantajul lor (a se citi oameni crizati din senin, sau din foarte putin). Kurt Tucholsky, persoana importanta in trecutul Germaniei si in acelasi timp cel al carui nume il poarta strada pe care am stat primele luni la Berlin, a spus despre nemti ca ei "nu conduc [masina] la fel ca alti oameni, ci conduc pentru a avea dreptate". S-o lasam asa, fiindca e o concluzie diplomata.

(Ce nu reusesc sa inteleg: de ce nu curata nimeni trotuarele de zapada si de gheata? Arata ca la noi inainte de '89. Si asta de mai bine de doua saptamani. In Suedia si Danemarca, unde m-am nimerit in timpul unor ninsori serioase, le-au curatat instantaneu.) A propos Danemarca: de asta vara tin o poza facuta cu mobilul (ca, de altfel, toate de pe blog, nu stiu ce m-a apucat sa precizez) la o vulcanizare dintr-un sat danez, unde a trebuit sa ma duc, fiindca nu m-a ajutat cu nimic statistica occidentala care spune ca in vest faci o pana de cauciuc la zece ani. Asteptand eu sa se rezolve cioburile din roata (tineret betiv cu o seara inainte + eu ignorand sticlele de bere sparte pe strada = rezultat previzibil), am vazut echivalentul posterelor din vulcanizarile noastre: angajatii pusesera "sfaturi pentru la lucru" sub forma unor caricaturi desenate de copiii lor.

Trecem mai departe rapid, pentru ca am multe de povestit si n-o sa incapa toate intr-un singur post: Depozitul automatizat - o idee geniala care - la fel ca multe idei geniale - probabil ca n-o sa ajunga in Romania prea curand (felul meu de a spune "niciodata"). 60 de Euro pe luna costa boxa ta proprie de cca. 3 metri inaltime si cam 7 metri patrati, acces printr-un cod cifrat, fara angajati (dar totul conectat la alarma si paza), perfect curat (evident!), perfect pentru cei care, ca mine, vor sa depoziteze lucruri carora nu le gasesc loc sau rost in casa. O afacere care exista in mai toate tarile civilizate. Daca s-ar face la noi, ar trebui poate umblat si putin la nume; depozitul meu de la Berlin se cheama SECUR. (Bine, aici pufuletii se cheama "viermi de porumb". Cam atat despre senzualitatea si imaginatia nemtilor vis-a-vis de mancare.)Abia astept sa vad cine mai e prin Bucuresti, cine a mai ramas in tara, cine a fost plecat si s-a intors (daca exista si varianta asta). Despre unii din voi stiu deja, pentru ca mi-au mai scris si m-au tinut la curent. Cativa mi-au fost chiar clienti de fursecuri berlineze. (Cel mai norocos client roman a primit de la mine ca bonus Chocolate Mocca Cheesecake, in imaginea de jos. Ba, daca stau bine sa ma gandesc, chiar si o bucata de friptura.) In fine. Cu altii m-am (re)intalnit pe facebook sau pe twitter. Cu Eminescu, la el pe blog, in continuare preocupat de ciocolata. ;)
In cateva zile urmeaza detalii suplimentare despre Fursecul 33. Pana atunci, va doresc sa aveti numai succese!
PS: Era sa uit si nu mi-as fi putut ierta asta - cele mai recente cautari in urma carora lumea a ajuns pe blog au inclus:

bomboabe mozard in cofetarii din bucuresti
caut baieti sa vorbesc gratis
ce nu va placut la produsul coissant degustat
ce cumparaturi se fac la berlin
cine vrea gaseste o modalitate cine nu o scuza
ciuperci date prin ciocolata
cookie mancare de cainii poze sacii
cum fac sa am putin noroc
cutia neagra a lui hänri coanda
femei inselate de fursec
fete cu spatele intors poze
fetecare/sefu
generator panica caini
mancare salata biof
robot care face ce ii spui tu
sa va traiasca. e foarte foarte frumoasa
sefu-germaniei
saruturi moi si dulci
www.revista.gud.fud
vand pui raton

Saptamanile 31-40: Postasi din toate tarile, opriti-va! Plus: Autobuzul frigului, Coreenii cu accent sarbesc si Altoirea copiilor danezi in cofetarii

Vai de mine, ce de timp a trecut de la ultimul post. E atat de jenant, incat trec direct si fara alte scuze la subiectele de azi, promitandu-va un post extrem de lung si de plictisitor, nu inainte de a le multumi celor care mi-au scris pentru a se asigura ca inca mai traiesc si ca nu am abandonat Fursecul Mecanic. Inca mai traiesc si e departe de mine orice idee de abandonare - pur si simplu am avut doua luni absolut demente, in cea mai mare parte in sens bun. (Restul insemnand munca. Nu, glumesc. Totul a fost munca.)

In primul rand m-am linistit in privinta Postei Romane, al carei fan n-am fost niciodata. (Am pe undeva o poza facuta cu mobilul la Oficiul 2 de pe Bd. Mihalache, unde se putea plati factura pentru "Orengi". O caut.) Postasii romani lasa avize in cutie pretextand ca nu era nimeni acasa, postasii romani indeasa prospecte si cataloage groase in cutie fara sa le pese ca le distrug, postasii romani sunt cei mai nesimtiti postasi. Asta am crezut pana sa ma mut la Berlin. Unde am avut neplacerea sa constat ca, de fapt, postasii germani nu sunt cu mult diferiti. Nici cei luxemburghezi, nici cei elvetieni. Deutsche Post - cel mai mare grup de logistica din lume, cum le place lor sa se prezinte - este si proprietarul DHL, ceea ce am crezut in naivitatea mea ca inseamna si servicii ceva mai bune decat o posta fosta de stat, privatizata acum multi ani. Cand ai un colet de expediat, scrie DHL pe el (chiar daca nu intra in reteaua rapida, care se diferentiaza aici prin sufixul "Express"). Dar DHL tot DHL e, mi-am zis eu si nici prin gand nu mi-a trecut ca vreodata s-ar putea sa: piarda, fure, returneze fara motiv pachetele pe care le expediasem. Nu doar catre Romania, ci si intern catre alte orase germane, si catre Luxemburg si catre Elvetia. Postasii veseli au mancat fursecuri, le-au calcat in picioare, mi le-au returnat in plicuri manjite cu marker-ul fara nici o explicatie. Sau le-au facut disparute, pur si simplu (ca sa nu spun "le-au furat").

In fata clientilor de la iamcookie.com arat din cauza asta penibil si neserios: n-au ajuns fursecurile? Nici o problema, le trimit din nou. Pe banii mei, evident. N-au ajuns nici de data asta? Imi pare atat de rau, va trimit banii inapoi. Da, prin DHL le trimit. (Aici mai e o smecherie: 3.90 Euro costa sa expediezi un Päckchen (pachetel), neasigurabil, fara nici un fel de garantie ca ajunge vreodata undeva. Vrei pachet cu online tracking, care de obicei si ajunge la destinatar si pentru care, in caz ca nu ajunge, DHL-ul / Deutsche Post iti plateste despagubire? Atunci nu mai e "pachetel", e "pachet" in toata regula si costa 5.90 Euro.) In rest, totul arata frumos la suprafata: preluare automata prin Packstation (vezi post-ul meu vechi), livrare tot la Packstation daca se doreste, printare online a etichetelor s.a.m.d. Dar ramane problema de baza: Cine ar plati mai mult de 3 Euro pentru taxe postale, cand o comanda de fursecuri costa, in medie, 10 Euro? Asa ca, vreau sau nu, sunt legat de pachetele. Culmea: statistic privit, au ajuns mai multe colete trimise catre Romania decat catre alte destinatii. Probabil ca, asa cum ei au aici teama de orice este mai la est decat RDG-ul, le-a fost frica sa deschida un pachet catre Romania. Nu pot sa nu spun ca n-am totusi o oarecare satisfactie la gandul asta. ;)

Va e frig? Daca sunteti la Berlin, va puteti incalzi. Mai trebuie doar sa indepliniti o conditie: sa fiti amarat. Sau nevoias, cum spune campania pe care am vazut-o zilele trecute in U-Bahn. "Ati observat un nevoias caruia ii este frig? Sunati si vine Kältebus-ul (autobuzul frigului)."

Un nume destul de nefericit ales pentru un autobuz care se presupune ca te incalzeste. Si care, pe deasupra, nici macar nu e autobuz in toata regula, ci un amarat de microbuz de 9 locuri (8+1, cum spunea instructorul meu auto acum 16 ani). Dar e pana la urma o initiativa demna de lauda, pentru ca nu vine doar cu o cafea calda si o patura curata, ci si cu un doctor, daca e nevoie sau - se precizeaza pe site-ul misiunii berlineze care organizeaza turele autobuzului - chiar si cu un frizer. Pentru nevoiasii netunsi. Iar dupa o cafeluta buna, o gustare calda si eventual un breton nou, nevoiasul in cauza poate opta sa ramana in continuare pe strada sau sa se inscrie intr-unul din numeroasele proiecte care abia il asteapta, oferindu-i cazare si un loc de munca. Intre timp ideea a fost preluata, direct de la Berlin, si de catre Moscova, unde umbla deja doua vehicule ale frigului. (Banuiesc ca fara frizer, dar ideea ramane aceeasi.)

In aceeasi ordine de idei: am vazut anul trecut, cand eram inca in Romania, un reportaj pe RTL in care o mama somera se plangea ca ajutorul de somaj ii plateste doar o chirie de 2 camere pentru ea si copil si un televizor de 54 de cm diagonala. Copilul crescuse de la ultima ajustare a platilor, iar ea considera ca e momentul sa se mute la 3 camere cu un televizor de cel putin 70 de cm diagonala, fiindca crescuse si copilul. Eu am suspectat-o ca, fiind somera, voia de fapt sa se joace Wii pe un televizor mai mare, dar se pare ca inspectorii de la Arbeitsamt luau foarte in serios cererea respectiva si au invitat-o pentru detalii la o discutie la primarie. S-a dus pana la urma intr-una din zilele urmatoare, dar nervoasa pentru ca nu i se parea normal sa piarda timpul la primarie cand ea avea nevoie de un televizor mare si de inca o camera, nu de Beratung - consilierea de care se pare ca aici nu scapi nicaieri.

Beratung este peste tot: la frizer (nu stiu din proprie experienta, evident, dar am surse de incredere) nu te tunde nimeni pana nu te beraten mai intai. La raionul de laptop-uri la care m-am uitat ieri era desigur in regula sa te uiti si sa le incerci, dar n-ai dori si niste Beratung? Sigur ai intelege mai bine ce-ti trebuie. Pana si la un depozit de materiale de ambalare (improvizat intr-un garaj tip Damaroaia), unde cautam saptamana trecuta funde pentru cadouri, doamna de acolo mi-a spus ca se bucura ca venisem pregatit pentru ce voiam sa cumpar (imi alesesem de pe site), dar totusi ar vrea sa ma beraten un pic, sa fiu sigur ca pricep vastitatea intregii lor oferte. Adica faptul ca, pe langa funde, imi mai puteau oferi si benzi adezive, pungi si cartoane. Doamna in cauza a incercat chiar si o gluma: "Tobescu? Ce nume distractiv!" - "Da, doamna, ce sa fac, altul n-am." - "Nu, vorbeam serios! E foarte distractiv si original!" (Probabil n-o sa aflu niciodata ce voia sa spuna de fapt. Asta si pentru ca era un hibrid: arata ca o redegista cu state vechi - cam ca vanzatoarea de la bufetul liceului meu inainte de '89 - dar avea o atitudine aparent relaxata si occidentala, cam cum ar vrea s-o aiba o refegista.)

In ultimele doua luni, de cand nu am mai scris aici, am fost prin mai multe parti ale Germaniei, cu treaba sau de placere. Am fost in extrema nord-estica, am fost in extrema nordica, ba chiar si un pic mai la sud. Dar in continuare nu mi se pare nicaieri mai bine ca la Berlin, dintr-un singur punct de vedere: cel culinar. Berlinezii, incercand sa fie cei mai relaxati nemti, au adoptat cat au putut ei de bine bucatariile internationale, astfel incat (asa cum era de asteptat, de fapt, de la o metropola) daca tii neaparat, gasesti mancare din toate partile lumii. Eu am fost in Coreea de Sud in 2000 si de atunci mi-a ramas gandul la mancarea de acolo. In Bucuresti am inteles ca ar fi (fost) un restaurant coreean, dar n-am ajuns la el. Aici, insa, sunt mai multe, iar unul este la cativa metri de actuala mea locuinta: YamYam.

De aici mananc o data la cateva zile, atat de bun e. De fapt, "bun" e putin zis. Mancarea e minunata, iar servirea integral coreeana, insa una din fete vorbeste germana nu ca o asiatica, asa cum te-ai astepta, ci ca o sarbo-croato-oricum-ceva-estic-slav (dat fiind ca noi suntem estici latini, lucru pe care nu pare sa-l priceapa nimeni in strainatate, am simtit nevoia sa precizez "estic slav", nu doar "estic"). Initial am intalnit-o la telefon, unde am crezut ca gresisem numarul si nimerisem la restaurantul de sub podul de S-Bahn, Marjangrill.

Dar nu, era YamYam, iar cand m-am dus sa iau mancarea comandata la pachet, m-am lamurit ca nu fusese schimbata echipa. Era doar o ciudatenie lingvistica: fata din Coreea cu accent de Dubrovnik. Bine, accentul nu era singura problema, mi-am dat eu apoi seama, in urma dialogului:

"Va dau si tacamuri?"

"Da, doua."

... (cauta in sertar)

"Doriti tacamuri?"

"Da, doua, va rog."

(scoate tacamurile din sertar)

"Doriti patru tacamuri?"

Eu, zambind: "Nu, doua. Multumesc."

In fine, multumesc si celor care au inventat Google Translate, aplicatia de descretit fruntile. Avand in vedere ca urmeaza un drum prin tarile scandinave (si pentru ca sunt deja exasperat de calitatea jalnica a cofetariilor/patiseriilor locale) si stiind atat din proprie experienta cat si din auzite/citite ca danezii se pricep foarte bine la dulciuri, m-am documentat un pic vis-a-vis de cofetariile din Copenhaga. Foarte interesant: o cofetarie cu drive-in. O idee buna - poate - doar ca site-ul e doar in daneza. Nici o problema, de aia exista Google Translate, nu? Si asa am aflat ca la danezi torturile pot avea accentul pe "o", dar si pe "u". Saracii copii, tare frica trebuie sa le mai fie de usa cofetariei: "Drive-in este un mod frumos de a acţiona în cazul în care ar trebui să meargă mai repede. Just uşor ... De asemenea, dacă aveţi de exemplu. au copii mici in masina. Ai conduce direct la usa, care acţionează şi altoi prompt."

Initial imi propusesem pentru acum un post de incheiere de an, cu tras linie, concluzii si parerea mea in clipa asta despre Berlin si berlinezi, dar avand in vedere ca post-ul nu ar iesi deloc in favoarea celor din urma m-am gandit sa mai astept o saptamana-doua. Tocmai bine cat sa scriu la final de an dintr-o tara scandinava, putand privi inapoi obiectiv. Si putand sa ma bucur, in timp ce scriu, de o felie de tort cu adevarat bun, nu de o carpa cu crema, vanduta cu mandrie nejustificata.

PS: Credeati ca am uitat de Fursecul 33? Nici vorba. Si va spun un secret: in februarie imi expira buletinul. Si nu vreau sa-mi scot unul nou prin ambasada. Asa ca ganditi-va de pe acum cu ce o sa va imbracati gros si cel tarziu in februarie, dar posibil chiar in ianuarie, ne vedem la o cautare de indicii, ca pe vremuri.

Saptamanile 28-30: Cu ratonul la cumparaturi, manechinele nu stiu sa faca prajituri si gata cu benzinaria dintre blocuri

Incep cu ceva trist: De curand m-am mutat intr-o alta zona a Berlinului. Din est, unde locuisem pana in septembrie, m-am mutat in vest. (Berlinul e in continuare divizat, orice s-ar spune. Chiar ei, berlinezii, se impung verbal unii pe altii, cand vine vorba despre ceilalti.) Aici in Charlottenburg, unde stau acum, miroase pur si simplu a bunastare vestica impamantenita de ani si ani de zile. Si, in plus, sunt mult mai putini turisti decat in Mitte (exceptand Kurfürstendamm, raiul cumparaturilor pentru turistii rusi bogati; sper ca asta din urma sa nu fie un pleonasm). In fine, nu asta voiam sa spun ca e trist. Asta e interesant si, de cele mai multe ori, chiar distractiv pentru cineva de 34 de ani (abia impliniti, dar despre asta mai jos). La 70 de ani, cat pare sa aiba in medie Charlottenburg(h)ezul tipic, tu te simti adolescent. Am descoperit intr-una din plimbarile prin zona o benzinarie ca in filmele americane ale anilor '70. Sau, cel putin, ca in filmele americane din anii '70 pe care le stiu eu. Ascunsa intre un bloc de locuinte si un pod de S-Bahn, in nuante de beton crud, urban-sinistra in cel mai bun sens, inclusiv grote (ei le spun mai frumos: "statii") de service, pentru o spalare rapida sau un schimb de ulei, cat tu esti plecat vis-a-vis, la cabinetul specializat in probleme hormonale (scrie pe geam: "suntem specializati in chestiuni transgender"). Si iata ca, in ciuda tuturor tentatiilor din zona (asta e, de fapt, lucrul trist), proprietarii terenului au hotarat ca, dupa ani si ani de zile, benzinaria nu mai are ce cauta acolo. Era, practic, ultima benzinarie hiper-centrala a orasului. Toate celelalte sunt periferic plasate (asa cum e si normal la emanatiile de benzol inevitabile operarii unei benzinarii), dar asta nu ne impiedica pe noi, locuitorii zonei, sa simtim o oarecare tristete (sesizati ironia). Asa ca, pentru a nu se deprima lumea, pe 5 octombrie, cu o zi inaintea demolarii, se va tine un mega-party cu carnati si bere (cum altfel), pentru a se sarbatori inchiderea Uhlandgaragen. De-acum incolo, benzina se va baga la cativa kilometri mai incolo.
La noi in Bucuresti exista un Peco pe strada Mantuleasa, daca imi aduc bine aminte, care inainte de Gluma din decembrie ("revolutia", pentru cei care nu stiu la ce ma refer) arata absolut superb, avea doar una sau doua pompe, sub un copac vechi. Odata cu modernizarea statiilor Petrom, s-au dus naibii si copacul si frumusetea locului si pompele vechi. Anul trecut am fost pe-acolo - acum e o benzinarie ultramoderna.
Pe 9 noiembrie se aniverseaza 20 de ani de la caderea zidului Berlinului. Mai e pana atunci, dar nu mai am rabdare sa va povestesc despre jocul de domino care se pregateste in jurul portii Brandenburg: 1000 de piese de domino in inaltime de 2,50 metri vor simboliza caderea zidului. Si mai interesant este ca pe Mauerfall09.de te poti inscrie pentru a personaliza una din piese. Cum vrei tu, cu conditia sa fie decent. Cel putin asa presupun eu, fiindca pe site nu se precizeaza ce ar trebui sa eviti in cadrul creatiei dominosciene (dar pentru asta sunt convins ca vor fi la fata locului destui organizatori care sa te opreasca din timp).
De curand a fost ziua mea si as vrea sa le multumesc celor care si-au adus aminte de asta. Cristi Lupsa a postat la el pe blog cu ocazia asta articolul din Esquire despre Fursecul Mecanic. Cine nu l-a citit are acum inca o sansa. Cine-l vrea in format .pdf, il gaseste la iamcookie.com in zona de presa.
Iar cine umbla prin Berlin - nu prin locuri cu verdeata multa, nu prin parcuri, nu prin paduri - are sansa sa vada o multime de animale. V-am povestit deja despre ce am vazut pana acum: vreo 3-4 vulpi (in zone diferite), o ciocanitoare, mistreti si caprioare (ce-i drept, ultimele doua categorii in cadru organizat). Acum doua zile eram in parcarea supraetajata din centrul centrului Berlinului, uratul Alexanderplatz (despre care primarul Berlinului a declarat ca este constient de uratenia sa, dar n-are cum sa demoleze totul si sa reconstruiasca). Eram la nivelul doi si tocmai parcam cand isi face aparitia, direct vis-a-vis de masina - un raton. Imi pare rau ca n-am avut telefonul la mine ca sa-l pozez (dar pentru post a trebuit sa iau o poza de pe internet, pur si simplu n-am rezistat). Discret, s-a retras dupa ce a vazut ca nu pot sa-i ofer nimic de mancare. N-a fugit, nu s-a speriat, pur si simplu a luat-o incet pe scari, catre nivelul superior. In general, animalele libere intalnite aici sunt foarte linistite (asta si pentru ca nimeni nu vrea sa le dea guma de mestecat ca sa se inece) - am vazut intr-una din zile, central, dar pe o strada nu foarte circulata, o vulpe care admira un panou publicitar enorm.
Am uitat, in lista restaurantelor berlineze cu nume distractive (pentru noi), sa trec si foarte elegantul "MĂ", in cadrul hotelului Adlon. MĂ, am aflat cu ocazia asta, inseamna cal pe chineza. Asa ca data viitoare cand aveti de-a face cu un chinez, daca nu vreti sa-i spuneti interlocutorului "calule", folositi mai bine "băi" sau "bă".
Un nume mai putin exotic, Giacomo, a fost pus de niste proprietari cu o istorie deosebita unei cofetarii fusion, deschisa in vara asta in imediata apropiere a noii mele locuinte. Patronii sunt doi fosti manechini, sot si sotie, care au inceput acum cativa ani prin a produce lassi pentru diferite magazine si supermarket-uri de aici (practic, ei au introdus lassi-ul pe piata berlineza) si acum au strans destui bani cat sa riste o investitie de anvergura. Pacat doar ca, la un pret mare pentru Berlin (3.50 Euro pe prajitura), produsele arata aproape ca in cofetariile pariziene, dar sunt foarte departe de francezi ca gust. N-ajunge sa folosesti ciocolata Valrhona si sa pui aur comestibil pe o semi-sfera umpluta cu mousse, trebuie sa se si lege lucrurile si sa aiba o logica in gura consumatorului. N-a fost cazul aici, ceea ce explica si faptul ca localul e mai tot timpul gol, in ciuda design-ului deloc rau. (Initial am crezut ca lipsa clientilor se datoreaza doar zgarceniei localnicilor, care in general prefera un produs spornic unuia aspectuos si aranjat cu grija.)
Maine sper sa fie gata si noua modalitate de comandare a fursecurilor pe iamcookie.com - nu vor mai exista sase-sapte tipuri de cookies predefiniti, ci se va putea alege intre trei aluaturi de baza, pe care fiecare vizitator al site-ului isi va putea pune apoi, la alegere, ce ingrediente doreste, dintr-o lista. Asadar, vrei un cookie de ciocolata, cu alune de padure si stafide? Nici o problema. Sau poate unul cu unt de arahide, migdale si aur comestibil (moft)? Se face. Mass customization se numeste cea mai noua tendinta din online shop-uri si vine in intampinarea clientului care nu e multumit de ceea ce gaseste in magazinele din oras, dar nici online nu vrea sa comande niste produse gata stabilite. Vrea sa hotarasca el, sa-si configureze produsul perfect. In fond, cine nu vrea asta? Cam 30% din clientii mei de pana acum aveau dorinte extra: daca nu s-ar putea mai mult unt de arahide, daca n-as putea sa pun si ciocolata alba pe langa bucatile de ciocolata cu lapte, daca se poate face cookie-ul cu nuci in loc de migdale si tot asa.
Noul configurator de cookies o sa permita comenzi si din afara Germaniei, pentru inceput din tarile vecine. As vrea sa pun si Romania pe lista, daca reusesc sa gasesc o modalitate de transport decenta si cat de cat rapida. Pana acum, n-a fost sa fie (poate ati citit in post-urile din urma). Dar nu ma las asa usor!

PS: Multumesc tuturor celor care citesc in continuare Fursecul Mecanic. Ma onoreaza si uimeste faptul ca sunteti, chiar si la atatea luni dupa plecarea mea din tara, atat de multi. Ma revansez cu ocazia F33. ;)

Saptamanile 22-27: De la ciorba de burta la РОССИЯ, la pizza la metru si la caprioare cu biscuiti

Update-ul promis acum multe weekend-uri n-a mai venit la timp. N-am nici o scuza care sa justifice cu adevarat absenta mea de pe blog, asa ca va rog sa treceti gentil peste problema si sa-mi permiteti sa va povestesc pe lung ce (mi) s-a mai intamplat de cand ne-am vazut ultima oara.
Am cumparat prima pizza de un metru din viata mea. Costa doar 13 Euro si poti sa-ti alegi 3 zone cu topping-uri diferite - noi am luat gorgonzola si bacon (o zona), peste ton (alta) si salam picant (a treia). Pe langa faptul ca e foarte gustoasa (La Pausa in Rosenthaler Platz, pentru cine doreste detalii), e si unul din putinele lucruri care sa-i faca pe nemti sa se intoarca pe strada, sa zambeasca din senin, sa intrebe ce si cum, sa faca semne cu mana. (Semne de prietenie, nu ma intelegeti gresit. Alea la volan sunt altele, am avut parte si de ele, am oferit si eu cand a fost cazul, ca doar n-o fi circulatia bucuresteana mai prejos decat circul facut de cate un locuitor negru de furie al Kreuzberg-ului - zona predominant turceasca din Berlin.)Alt motiv de intoarcere a capului, motiv cu care sunteti deja familiarizati aici pe blog, este Mini-ul E, despre care nu va mai povestesc acum, fiindca ar deveni plictisitor. Am avut momente placute, intrebari din alte Mini-uri la stop, dialoguri usor infantile ("Pai nu se aude nimic!" - "Pai si ce sa se auda? Bateria?" sau "Nu va sar pietonii si biciclistii in fata, ca n-aud masina?" - "Aaa... nu."), dar si un moment in care mi-am readus aminte ca e, totusi, vorba despre un experiment: pe Autobahn, in plina depasire, calc pedala de acceleratie pana la fund, pentru un plus de putere, se aude un pocnet asurzitor, transmisia iese din D(rive), intra in mod neutru (punctul mort, cum ne place noua sa-i spunem pe romaneste) si masina incepe s-o lalaie. Pe banda din stanga de tot, evident. Noroc ca nu venea nimeni din spate, iar cel pe care il depaseam probabil ca a luat-o ca pe o manevra de a-l batjocori (am observat destul de des ca anumite gesturi in circulatie sunt interpretate aici complet altfel decat la noi, atat in sens bun cat si in sens mai putin bun). Asa ca, nonsalant, am bagat schimbatorul din nou in "D", sperand ca pocnetul in cauza si tot ce a urmat n-au fost decat o bagatela - si mare dreptate am avut, pentru ca Mini-ul E si-a continuat drumul ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic.
Dupa ce mergi mai multe zile la rand cu Mini-ul E si treci apoi pe o masina normala e usor neplacut, fiindca deodata trebuie din nou sa franezi apasand pedala de frana, nu doar luand piciorul de pe acceleratie. Dar nu ma plang, fiecare minut petrecut in Mini-ul E e senzational si sunt recunoscator pentru ocazia asta unica. (Acelasi lucru l-as putea spune si despre Berlin.)
V-am povestit despre caprioare? Cred ca da. Intre timp am si dovada faptului nu doar ca exista, dar ca le si poti oferi diferite gustari, pe care le accepta cu o placere vizibila (lins pe bot). Azi mergem din nou la unul din locurile cu caprioare din Berlin. N-am pregatit spaghete (pe forumuri s-a ajuns la concluzia ca asta le place cel mai mult), ci niste biscuiti buni si nu foarte dulci.
Bun si nu foarte dulce e si sucul de fructe pe care-l primesti din partea casei, vrand-nevrand, fie ca ti-ai comandat la pachet sau mananci inauntru, la restaurantul indian Amar, aici in Berlin. Numele localului m-a inspirat sa fiu atent la ce denumiri pot trece neobservate aici, dar ar sari imediat in ochi in Romania: Avem, asadar, indianul "Amar", fast food-ul "Sila" si - nimic nou, s-a mai scris si pe alte bloguri - celebrele "Oase" de fructe si legume (cuvantul german pentru "oaza").La I Am Cookie, noutatile de toamna sunt: fursecuri fara gluten, pentru cei alergici la gluten. In prima faza, Peanut Butter Cookies (care, intre noi fie vorba, par sa fie chiar mai savurosi decat cei originali, care contin faina de grau si, implicit, gluten). Intr-o discutie cu un domn care conduce un lant de cafenele din Berlin a venit vorba (domnul in cauza suferind de o astfel de alergie) daca n-ar fi interesant sa incerc sa am in oferta si produse pentru cei care nu suporta glutenul. Am facut tot felul de teste - usor n-a fost, pentru ca faina de grau nu poate fi inlocuita pur si simplu cu faina de orez, de tapioca sau alte faini, fiindca atunci rezultatul are aspect perfect, dar o textura care seamana cu un gris uscat. Asa ca e de experimentat mult, dar cookies cu unt de arahide ies deja perfect.
Am de gand sa mai fac cat de curand un strudel, nu pentru online store, ci intern, pentru ca tare bine a iesit cel facut acum cateva luni (cei care ma urmaresc pe Twitter stiu despre ce vorbesc). Intre timp am mai incercat si diferite cakes, pentru ca dupa cum arata lucrurile in curand o sa am de livrat pentru un client comercial din Berlin caruia i-a placut atat de mult cookies, incat vrea sa-i propun si alte produse. Preferatul meu absolut inca de cativa ani incoace este White Chocolate Mud Cake, destul de simplu de facut, dar un rezultat de o nebunie delicioasa. Daca aveti timp, chef, o forma rotunda si multa ciocolata alba de topit, va recomand sa incercati asa ceva acasa. Tot acasa am pregatit, pentru niste prieteni, Ooey Gooey Double Chocolate Chip Cookies, o varianta imbunatatita a ceea ce facusem anul trecut drept premiu pentru cautatorii de indicii din Bucuresti. Cu timing-ul potrivit, ciocolata din cookies ramane lichida, in asa fel incat musti dintr-un fursec moale, dintr-un aluat cu multa ciocolata amaruie si bucati de ciocolata cu lapte aproape lichida. Puteti inghiti in sec acum.Trec de la una la alta, asa cum imi vin ele in minte, pentru ca sunt atatea de povestit din ultima perioada. De exemplu: ciorba de burta. Cine ar fi crezut ca o sa gasesc asa ceva aici? De altfel delicioasa, facuta de un restaurant turcesc. Poate chiar mai buna decat in multe locuri din Romania. Poate.Chiar in seara asta am incercat oferta singurului magazin/mini-market/fast-food rusesc, deschis non-stop, nu departe de locuinta. Ciorba de vacuta, clatite cu branza si stafide, gogosi umplute cu carne, tocanita de vita! Gustul Estului, aproape ca-l uitasem. Despre locul in cauza (numit РОССИЯ, evident) se spune ca, fiind non-stop, nu rar se intampla sa opreasca in mijlocul noptii limuzine cu domni (mai mult sau mai putin periculosi) si/sau doamne carora li s-a facut deodata dor de casa si care vin sa cumpere cate ceva importat direct din Rusia sau pregatit ca la ei acasa.
Exista in Berlin si un restaurant romanesc din cate stiu, dar nu am fost nici macar sa vad cum arata, avand in vedere ca romanii expati reusesc, fara sa se straduiasca, sa fie de cele mai multe ori penibili, nereusind nici sa se integreze (precum turcii), nici sa faca nota discordanta, dar exotica si cu farmec (precum rusii). Noi aparem aici doar la stiri, sub forma de tigani sau, prea rar, sub forma de actori.
Sau, in cazul meu, sub forma de testeri pentru produse futuriste. Fiindca in afara de Mini E mai exista in Berlin un proiect care mi-a atras atentia si la care m-am inscris cu mare placere, iar in seara asta am primit invitatia: Este vorba despre Touch and Travel, un proiect-pilot al Deutsche Bahn (SNCFR-ul german), care va permite in viitor (2010, probabil) ca utilizatorii sa circule prin toata Germania cu S-Bahn-ul si cu trenul fara sa cumpere nici un bilet clasic. Te urci in S-Bahn la Berlin, te identifici la terminalul Touch and Travel pe peron, apoi schimbi la una din gari, iei ICE-ul pana la Frankfurt am Main, acolo te identifici la coborare. Sistemul va calcula automat cel mai convenabil tarif pentru drumul pe care l-ai parcurs si-ti va scadea banii din cont. Toata distractia e posibila datorita Near Field Communication (pe scurt, NFC) si a unor telefoane mobile care sa fie compatibile cu tehnologia in cauza. (Telefonul va fi pus la dispozitie de catre DB si o sa-l pot pastra dupa incheierea perioadei de testare. Na!)
Va salut si am o presimtire ca o sa ne vedem mai curand decat ati crede. Sunteti deja fani ai Fursecului Mecanic pe facebook? Daca nu, acum e momentul, fiindca acolo vor fi anuntate primele detalii ale Fursecului 33.