Saptamana 9: Rusii claxoneaza, evreii se blindeaza, nemtii vizioneaza

Am fost, in sfarsit, claxonat si nevoit sa traversez grabit. (Eu fiind pe trecerea de pietoni si avand verde.) Ca pieton bucurestean, nu m-a surprins situatia, pentru ca acasa imi aduc aminte de traversarile pe care - chiar si pe verde - trebuie sa le faci cu mare grija si grabindu-te, ca sa nu-i superi pe soferi. Ca pieton berlinez, insa, uitasem ca exista situatii de genul asta. Reflexele de acasa nu mi le-am pierdut insa (inca), asa ca, intorcandu-ma instantaneu sa vad cine e mitocanul si sa-i spun ce parere am despre el, m-am lamurit instantaneu de ce era asa de nervos: ii incurcasem planurile unui rus. Mai exact, unui sofer de la ambasada rusa, care facea dreapta de pe banda de facut stanga si tocmai atunci ma gasisem si eu sa traversez. Am vazut miscari interesante in circulatie si la noi, pe Kiseleff, unde rusii pur si simplu nu pot intelege ca trotuarul nu e o alternativa la mersul pe sens invers cu masina pe bulevard, preferand sa deranjeze pietoni, biciclisti, caini si ce mai e pe-acolo, pentru a economisi un minut, cat le-ar lua ca sa intre civilizat in curtea ambasadei, venind de pe Kiseleff. Cuvantul cheie: civilizat. ;)
In imaginea de sus: ambasada rusa, calda, deschisa si primitoare.
Dupa colt de unde stau se afla restaurantul Kadima, cu specific evreiesc, lipit de sinagoga de pe strada Oranienburg. Aici cuvantul cheie este precautie, o exprimare blanda pentru stresul permanent in care trebuie sa se afle locatia respectiva. Este, poate, singurul restaurant cu geamuri blindate din tot Berlinul si cu politisti patruland permanent la zece metri distanta de restaurant. (De fapt, e singurul restaurant blindat de care am auzit pana acum, dar am spus "poate", fiindca nu stiu care e situatia restaurantului de la hotelul Adlon, unde se stie ca ultimul etaj e blindat complet, dar despre restaurant nu am detalii). Clienti n-am prea vazut, se mai ratacesc cativa turisti din cand in cand, dar in rest presupun ca lumea nu e chiar atat de amatoare de senzatii tari. Am citit ca, in ciuda a ce s-ar fi putut crede, nu extremistii germani sunt problema localurilor evreiesti din Germania, ci anumite grupari arabe, care neputand actiona asa cum si-ar dori (a se citi "fiind permanent supravegheate de serviciile secrete germane") se rezuma la a sabota restaurante evreiesti prin actiuni de genul: spart geamuri, scuipat, din mers, in farfuriile clientilor etc. Chiar de curand am citit un articol despre un bistro cu specific evreiesc, care a trebuit sa inchida dupa doar cateva luni de activitate, fiindca raportul farfurii cu scuipat vs. farfurii fara scuipat era net in defavoarea celor din urma.
Mancare fara riscuri acum: cel mai bun sandwich pe care l-am mancat in viata mea, facut acasa (spre rusinea dar si spre incantarea mea nu de catre mine): unt de arahide + gem de fructe de padure + paine coapta de mine. Plus un pahar cu lapte rece. N-am cuvinte.Aproape la fel de bun, dar pe partea sarata: un burrito de la Dolores, cel mai laudat loc pentru mancare mexicana in Berlin. Un fast-food cu ingrediente excelente, care da clasa multor restaurante cu pretentii. Au, printre altele, si limonada conceptie proprie: capsuni-tamarind sau lamaie-ghimbir-castravete. Limonada e servita in pahare congelate.In final, o descoperire-bomba (stiu, gluma e slabuta, dar trebuia s-o spun in contextul blindajelor): la statia de metrou Unter den Linden, una din cele mai cunoscute, pentru ca se afla la cativa metri de poarta Brandenburg (si e chiar in fata ambasadei ruse!), am vazut zilele trecute afisat, in conditii foarte bune si prezentand o uzura minima, programul complet al salilor de cinema din Berlin. Pe luna decembrie 1998. Vizionare placuta pana saptamana viitoare!

Saptamana 8: Hai sefu' facem frumos parbrizul, sa-ti traiasca frantuzoaica!*

Nu stiu cum a fost saptamana trecuta pentru voi, dar pentru mine a fost o saptamana a relaxarii. A venit vremea calda (in sfarsit, spun incantati berlinezii; mda, spun eu, preferand din totdeauna vremea rece). Sunt curios cat de cald o sa fie la vara, pentru ca mi s-a povestit de catre oameni care au petrecut mai mult timp aici decat mine ca vara, chiar si atunci cand e apogeul de caldura, e suportabila si ca nu se compara cu arsita din Bucuresti.
Am extins aria programului obisnuit de plimbari, avand in vedere ca odata cu Pastele catolic au venit si mult mai multi turisti in weekend decat de obicei. Asa ca am plecat cat mai departe de centru, nu in ultimul rand si pentru ca la stopuri si-au facut aparitia conationali specializati in spalatul de geamuri. Ce-i drept, aici nu insista daca le faci semn ca nu vrei, scuipa mai discret pe jos decat la rondul de la Razoare si incearca sa para bine dispusi, ca sa dea impresia ca se integreaza cat de cat in sistem. Si, mare lucru: nu oscileaza, ca la noi, intre a presta un serviciu (spalat de parbrize) pentru a primi bani si a cersi pentru aceeasi bani (nici macar cu artificii gen mangaiati-l pe Vasilica), ci se concentreaza doar asupra spalatului. De parbrize, nu ma intelegeti gresit. S-au prins ei ca aici trebuie macar sa dai impresia de munca, altfel n-ai cum sa obtii atentie. Ii vad pe nemti nu-prea-incantati de ciocolatiii nostri, dar de altfel nici foarte deranjati.
Am si eu ciocolatiii mei proprii, in Müsli-ul bio mult laudat de la mymuesli.com, o firma facuta in 2007 de trei studenti din Passau, disperati de faptul ca nu gaseau nicaieri cerealele perfecte pentru micul dejun. Ba aveau prea multe stafide, ba prea putine bucati de ciocolata, ba nu erau de provenienta organica s.a.m.d. Asa ca au facut site-ul sus-mentionat, unde poti (pentru ca mass customizing-ul e la mare moda) configura propriul Müsli. Din ingrediente exclusiv bio, evident. Online, fara bataie de cap, repede si foarte placut ca experienta in intregime. Vine prin DHL sau, daca n-ai chef sa vezi pe nimeni, la Packstation.
Si pentru ca prin "nimeni" eu inteleg si armatele de turisti, am identificat deja cateva locuri deosebite in Berlin, ferite de continutul autocarelor. Unul din ele este parcul in jurul unui castel aflat in renovare. (Asta, impreuna cu faptul ca nu e plasat prea central, sunt motivele pentru care nici nu e lume. Inca.) Parcul in sine e superb, am intalnit o pisica neagra enorma, poate cea mai relaxata pisica intalnita vreodata, precum si diferite veverite dornice de cunostinta cu rarii vizitatori. Linistea e perfecta, iar mirosurile te fac sa crezi ca esti in mijlocul unei paduri, nu intr-o metropola.
In aceeasi ordine de idei, in gara a fost amenajat un spatiu de Paste, pe care poti sa-l admiri ziua (cand sunt acolo si cateva fete care simuleaza ceva, cred ca o iesire in parc) sau noaptea (cand nu mai e nimeni in spatiu, dar atunci ajung si eu pentru poza).Pe drum spre gara e un stop care sta pe rosu foarte, foarte mult. N-am cronometrat pana acum, dar ii vad in oglinda pe ceilalti soferi ca dau toti semne de plictiseala dupa un timp. Asta e cel mai bun moment, practic, pentru a ma bucura ca unele din masinile pe care le conduc aici au sistemul start-stop, care opreste motorul cand masina se opreste din mers si il reporneste instantaneu cand calci ambreiajul. In felul asta, nu poluezi inutil stand cu motorul pornit la stopuri interminabile ca cel de langa gara, iar management-ul modern de motoare garanteaza ca (re)pornirea va fi discreta si fara probleme. Si chiar functioneaza.Din pacate nu pot spune acelasi lucru si despre logica unui concetatean, care (cu numar de Potsdam, deci e de langa Berlin si n-are nici o scuza) blocase complet zilele trecute pe una din strazile principale pista pentru biciclete, toata lumea uitandu-se urat la el si sugerandu-i din priviri ca nu face bine ceea ce face, iar el stand senin si ignorandu-i pe toti, mandru de steguletul de pe bord. Am stat sa vad ce are de gand, s-a scobit putin intre dinti, dupa care a demarat incet, mergand pana la prima intersectie tot pe pista de biciclete. Asa le trebuie, fi-le-ar pistele ale naibii.
Am plecat apoi imediat la Gradina Botanica, sa ne clatim ochii cu lucruri frumoase si proaspat inflorite, a se citi magnolii, ciresi japonezi si tot felul de specialitati chinezesti, nordamericane, chiar si romanesti. Plus un espresso foarte bun, la cafeneaua din cadrul Gradinii. ;)
Va salut si ne vedem aici saptamana viitoare. As mai avea de povestit despre un proiect nou, fara legatura cu fursecurile, dar nu-i gata, asa ca va ofer doar un teaser:
*Bucuresti, 2007, in rondul de la Universitate

Saptamana 7: Reciclati aeroportul Tempelhof! Va raspunde un robot.

O2, una din companiile de telefonie mobila, a lipit pe automatele de bilete de la metroul din Berlin stickere cu mesajul "Nu vorbiti cu acest automat. Daca aveti intrebari, la hotline-ul nostru va raspunde un om, nu un robot.", pentru a promova faptul ca au un call center unde te intampina oameni adevarati, nu un sistem informatizat de prelucrare a cererilor sau a plangerilor. (O2 n-au nici o legatura cu administratia metroului.) Distractiv pentru ei, probabil, fiind satui de sisteme impersonale (am sunat si eu la banca zilele trecute si au intr-adevar un sistem de recunoastere a propozitiilor complexe; robotul te intreaba ce-ai vrea si tu poti sa-i spui "as vrea sa-mi trimiteti extrasele prin posta"; eu, sincer sa fiu, prefer varianta asta, impersonala, unui angajat obosit, care raspunde dupa multe sunari, nu stie sa rezolve problema si - cel mai rau, poate - vorbeste ca un robot, nefiind unul.) La noi, din cate stiu, toate hotline-urile sunt cu oameni la celalalt capat al firului, asa ca din punctul asta de vedere suntem avantgardisti.
Tot la metrou, o campanie mai discreta (si, in orice caz, facuta cu putini bani si multa initiativa personala) este indemnul la ocuparea fostului aeroport Tempelhof, pe 20 iunie 2009. Inaugurat in 1923, Tempelhof a fost unul din cele trei aeroporturi berlineze (alaturi de Tegel si Schönefeld) pana in octombrie 2008, cand s-a hotarat inchiderea lui. Tegel n-o mai duce nici el mult, fiindca pana in 2011 va fi inchis, singurul aeroport din Berlin ramanand actualul Schönefeld, care va fi mega-extins si redenumit BBI (Berlin-Brandenburg International). Pana una-alta, autoritatile nu prea stiu ce sa faca cu ditamai terenul Tempelhof-ului in centrul orasului, si au incheiat in ianuarie un acord pe zece ani pentru desfasurarea, o data la sase luni, a unui eveniment de fashion. In restul timpului, nimic. Asa ca o mana (destul de mare, se pare) de berlinezi a hotarat ca nu are nimeni dreptul sa tina ocupat degeaba atata teren si ii indeamna pe toti berlinezii sa ocupe aeroportul pe 20.06.2009 si sa-l transforme intr-un squat imens. Avand in vedere ca problema squat-urilor e una semi-legala in toata lumea, s-ar putea ca initiativa sa aiba succes.
Aeroportul in cauza are o istorie foarte frumoasa si interesanta: Dupa cel de-al doilea razboi mondial, americanii l-au transformat intr-un important punct de sprijin militar, Tempelhof Air Base. Incet-incet au fost inaugurate si zboruri civile. In 1948, in timpul blocadei orasului de catre rusi, in speranta ca vor obtine intregul Berlin, americanii au creat asa-numita Luftbrücke, podul aerian care aproviziona Berlinul de vest cu lucruri vitale. (In timpul asta, rusii, in stilul tipic, taiasera pana si alimentarea cu curent a Berlinului de vest, intrerupsesera transporturile pe caile ferate si alte mizerii comuniste prin care, evident, n-au facut decat sa ii atate pe americani si mai mult.) Si acum, unul din amanuntele frumoase: pilotii americani, cand se pregateau de aterizare, deschideau geamul din cockpit si aruncau din zbor privitorilor dulciuri (gume, ciocolatele, cutiute cu stafide) atasate de mini-parasute facute de ei din batiste. Era, practic, un teaser inainte de descarcarea ajutoarelor propriu-zise. (Dupa aproape un an de blocada, rusii au renuntat, dandu-si seama ca n-au cum sa faca fata eficientei americane.) Tot americanii au construit trei nivele subterane, inclusiv o linie de tren partial sub pamant, inclusiv o mega-arhiva de filme, distrusa de rusi "din greseala" (au dinamitat usa de acces in arhiva, fara sa tina cont de faptul ca vor arde toate filmele dinauntru).
Daca reciclarea aeroportului va fi destul de dificila (Politia a anuntat deja ca va fi cu mare placere prezenta la incercarea de preluare de catre popor a Tempelhof-ului), mai simplu e aici cu sticlele PET. Reciclarea nu-i nimic nou, e peste tot, e si la noi, e foarte buna. Distractiva, insa, a devenit pentru mine abia aici la Berlin, pentru ca nu mai duc sticlele intr-un container, nu i le mai predau unui angajat oarecare, ci unui robot (a propos de O2, mai sus) care identifica fiecare tip de sticla prin rotiri succesive si scanari rosu-albastre ale codului de bare si printeaza, la finalul predarii a ceea ce ai avut de predat, un bon valoric pentru Pfand-ul pe sticle (o taxa pe care o platesti atunci cand cumperi sticla plina). In felul asta se creeaza un sistem circular care te obliga, practic, sa returnezi sticlele, daca vrei sa-ti recuperezi banii (in medie, 15 centi/sticla). In incheiere, o scurta filmare facuta cu mobilul la aparatul in cauza in timpul scanarii sticlelor. SF curat, vai ce-mi mai place.

Saptamana 6: Cu putin noroc, impuscati un premiu

Nu e pacaleala de 1 aprilie, serios! Ultima poza din post-ul de azi este o masina pe care am fotografiat-o in Berlin cu telefonul mobil. Era in miscare, dupa cum se si vede, asa ca imaginea e un pic distorsionata. Era si seara pe deasupra. Si, totusi, sunt doua elemente care dau de gol marca si tipul masinii. Daca cineva reuseste sa-si dea seama ce masina este (marca + tip), primeste de la mine (din pacate prin posta, nu personal - inca) un premiu constand intr-un pachet cu dulciuri. Astept raspunsurile pe mail, pana saptamana viitoare, la urmatorul post.

In seara in care am pozat masina in cauza eram in zona de vest din Berlin. Fie acolo, fie in est (centrul actual este in fostul est), peste tot intalnesc in fiecare zi Dacii Logan, ca masina personala, taxi, masina-reclama. Citisem ca s-au vandut bine si in Germania si ca recent, in ciuda crizei, vanzarile de masini au explodat aici datorita primei de casare - Verschrottungsprämie - introdusa pentru prima oara acum, in ianuarie 2009 si care se ridica la deloc neglijabila suma de 2500 de Euro pentru masini mai vechi de 9 ani - cu conditia ca masina noua sa fie conform minimum Euro 4.

E timpul, avand in vedere ca blog-ul si cautariile de indicii merg deja bine si cam de la sine, sa iau in calcul si a doua etapa a sederii mele la Berlin, in care mi-am propus sa dezvolt o idee dulce sub forma unui experiment comercial. Pentru asta, imi trebuie in primul rand o firma. Sunt mai multe variante: pot sa folosesc firma de la Bucuresti si sa fac o reprezentanta aici ("mai bine nu", m-a sfatuit cu foarte bune intentii o reprezentanta a Camerei de Comert din Berlin, precizand: "o firma de la bun inceput germana e mai bine vazuta decat o reprezentanta in Germania a unei firme romanesti") sau pot sa fac o firma germana de la zero. Chiar de la zero nu poate sa fie, fiindca la nemti ti se cere, pentru un GmbH (srl-ul lor) un capital social de minimum 25.000 de Euro. Exista, insa, mai multe forme juridice care, din cate stiu, nu au un corespondent in legislatia noastra si care iti permit sa ai capitalul social pe care doresti sa-l aduci la fondarea firmei, fara a ti se impune o suma minima. In al doilea rand, am nevoie de o bucatarie profesionala, fiindca (asa cum e cazul in toata UE, inclusiv la noi) oricat de moderna, curata si bine dotata ar fi bucataria de acasa, sansele de a-ti aproba autoritatile sanitare sa o folosesti si in scop comercial sunt undeva pe la 1%. (In Statele Unite, de exemplu, se poate si se si practica destul de des lucrul asta.)

Dar in faza asta a proiectului nu vreau sa investesc in chiria unui spatiu si in amenajarea si dotarea lui ca bucatarie, asa ca am de gand sa inchiriez o bucatarie deja existenta. Am luat legatura cu mai multe firme de gastronomie care au fie bucatarii enorme, in care s-ar gasi oricand un colt util mie fara a-i incurca pe ei in activitatea zilnica, fie bucatarii mai mici, dar care nu sunt folosite zilnic (sunt destule cafenele/cofetarii/brutarii aici care au deschis doar de miercuri pana duminica sau de marti pana sambata), in asa fel incat sa-mi pot desfasura experimentul in restul zilelor. Lumea (nici o surpriza pentru cei care au citit si celelalte post-uri recente ale mele) a reactionat cu incantare la auzul initiativei mele. (Bine, i-am si mituit cu promisiunea unei portii de fursecuri cand ne intalnim sa discutam.) O reticenta usoara (vin, totusi, de unde vin), urmata de uimirea inevitabila cand povestesc despre Fursecul Mecanic ("Cum, articol in Esquire? Wow!" e reactia cel mai des intalnita, chiar si din partea unor oameni despre care n-as fi crezut ca se mai pot entuziasma asa de usor) si apoi despre IAmCookie, urmate de interesul real pentru noul proiect.

Oamenii sunt deschisi, bucatarilor umblati prin toata lumea li se lumineaza fata cu un zambet enorm cand le povestesc despre blog-urile cu fursecuri, directori de firme mari ma suna personal si imi dau detalii despre cum sa ajung la sediul lor ("sunati-ma cand sunteti pe drum, sa anunt portarul ca veniti, ca sa parcati direct in curte, sa nu pierdeti timp"), toata lumea te sprijina cum poate ea mai bine atunci cand ai o initiativa, oricat de mica. Imi aduc aminte din cand in cand (dar, ce-i drept, din ce in ce mai rar) si ce inseamna sa ai o initiativa particulara la noi. La Registrul Comertului (dupa stat la una-din-multele-cozi):

- "TC Comoco? Ce inseamna asta?"
- "Nu inseamna nimic, doamna. E un nume fictiv, inventat de mine."

- "Pai si de ce vreti sa-i spuneti firmei asa?"
- "De ce nu? Contravine vreunei legi?"

- "Of... [ia atitudinea if looks could kill]... doamnaaa directoooor, veniti un pic va rog? Uitati, domnul vrea numele asta, TC Comoco srl."

- "Cu ce se ocupa firma?"
- "Cafenea."

- "Nimic altceva, sa-i punem un prod, impex, comserv, comimpex, ceva?"
- "Nu."

- "Mda. Biiineee, haideti. Veniti intr-o jumate de ora."

La Berlin: Iti faci cont online, treci toate datele tale si ale firmei viitoare, ti se genereaza un .pdf cu toate actele, le printezi, te duci cu ele si le predai la un ghiseu. De acolo se duc unde trebuie: la administratia financiara, la camera de comert etc. Si te cauta ei. In sfarsit. Te cauta ei in scris, nu ii cauti tu personal, nu bati pe la usi, urci pe la etaje, ghicesti in ce camere ar trebui sa ajungi, incurci holuri, deranjezi secretare babe comuniste nervoase, plictisesti secretare tinere post-comuniste nervoase, te lasi umilit de portari importanti sau enervat bodyguarzi si mai importanti. Nu, aici ai timp sa te plimbi, sa mananci ceva bun si sa asculti pasarile cantand in mijlocul orasului. Si sa-ti faci si firma, ca sa nu spui ca n-ai dus experimentul pana la capat.

In fine, veti spune, dar despre ce experiment e vorba? Urmeaza sa aflati in timp util. (Nu vreau sa creez suspans inutil. In momentul asta sunt destule necunoscute si pentru mine, de asta nu spun mai multe.)

Avand in vedere ca Fursecul-surpriza poate fi considerat F32, in luna mai ne intalnim la Bucuresti pentru Fursecul 33. Pana atunci, insa, ne vedem aici pe blog in fiecare saptamana. Si va rog, nu va ingramaditi, vorba unuia din fostii mei profesori de germana, scrieti-mi pe rand ce mai faceti, ca si mie mi-e dor de voi, nu doar voua de mine, sa fie clar! (Sunt excluse persoanele care mi-au scris deja, ele stiu cine sunt. Cine sunt ele, nu eu. In fine...)

Saptamana 5: Accept scuzele si trimit colete noaptea

Ce placut: aseara m-am intalnit aici la Berlin, sub pretextul unei fripturi bune de tot, cu cineva pe care stiu de anul trecut, de cand cu Fursecul Mecanic. Am petrecut cateva ore cu mare placere, am povestit despre Berlin si Bucuresti si mi-am adus aminte cu ocazia asta ca unii oameni cu care am intrat in contact de-a lungul Fursecului Mecanic sunt de o calitate pe care multi straini nu o pot decat visa.
Un vis a fost si experienta bancara de aici: Am fost la banca pentru deschiderea unui cont. Intrebasem cu cateva zile inainte pe mail ce acte imi trebuie. Ca roman, evident. Raspunsul a fost nu doar politicos si rapid (in cateva minute venise deja pe mail; de la Raiffeisen Bucuresti inca mai astept raspuns la doua mail-uri scrise in 2006), ci si surprinzator prin continutul concis: imi trebuie doar buletinul romanesc si Meldebestätigung, o foaie pe care ti-o da primaria si pe care scrie ca, intr-adevar, locuiesti la Berlin. (Daca nu esti turist, e chiar obligatoriu sa te duci la primarie cu contractul de inchirere/cumparare a casei in care stai, in decurs de sapte zile de la intrarea in tara, ca sa-ti iei foaia in cauza. Teoretic, ti-o vor tot cere peste tot unde e nevoie sa te legitimezi cu buletinul. Practic, nu ti-o cere nimeni. Se pare ca buletinul de Romania, ca atare, nu-i mai sperie.)
Intorcandu-ma insa spre casa de la piata ambulanta care se tine in fiecare joi si sambata in zona in care stau pe langa una din filialele bancii, m-am gandit sa intru spontan (pe mail imi sugerasera sa stabilim o intalnire, ca sa nu astept la coada cand ma duc sa deschid contul) si sa vad cat de dificil o sa fie si cat de mult vor stramba din nas ca ma duc fara foaia de la primarie. N-a fost nici o problema ("foaia o aduceti alta data, cand aveti timp"), a durat cinci minute, timp in care am primit un dosar frumos in care mi-au pus toate actele, mi-au activat nu doar contul ci si online banking-ul (la care mi-am putut genera singur PIN-ul) si, in fine, mi-au spus ca nici una din filialele bancii in cauza (si sunt cateva sute doar in Berlin) nu mai are casierie: peste tot sunt numai automate de incasare a banilor cash, accesibile non-stop. (Stiu ca si la noi in tara exista ceva similar la ING, dar n-am idee daca e tot non-stop.) In plus, daca mai era nevoie, angajata respectiva isi cerea la fiecare 10-20 de secunde scuze pentru faptul ca n-a mai avut de-a face cu buletine romanesti (asta explica si faptul ca era atat de bine dispusa, naiva de ea) si ca trebuie sa ma roage sa-i spun eu unde e trecuta data nasterii, unde e eliberat buletinul etc.
Si pentru ca suntem la capitolul placeri, ce poate fi mai placut pentru un om nocturn ca mine decat sa poata avea cat mai multe servicii la dispozitie non-stop? Masina pot inchiria, fara interventie umana, la orice ora, v-am povestit. Magazine cu mancare bio, sunt, tot non-stop, langa casa. Dar ce faci daca ai de primit sau trimis pachete, in Germania sau oriunde in lume, si vrei nu doar sa nu stai sa astepti curierul, ci nici macar sa nu-l vezi la fata? (Sigur, ii poti da sau poti lua pachetul prin usa intredeschisa, dar nu asta e ideea.) Raspunsul este: Packstation. Posta germana este parte a DHL, asa ca serviciile postale clasice au un pic de viteza si originalitate in ele, avand in vedere ca nu mai este vorba despre o companie batrana de stat. Una din ideile senzationale a fost impanzirea Germaniei cu aceste automate de pachete, la care poti primi si de la care poti expedia pachete catre orice destinatie, la orice ora. Aparatul genereaza etichete, le imprima, le scaneaza, iti deschide electric un sertar in care pui pachetul, se inchide, gata. Plata se face prin card de credit uzual. Trebuie doar sa ai un card emis de DHL pentru clientii care au de gand sa foloseasca Packstation-ul, card pe care il primesti completand un simplu formular online, si nimic nu te mai poate opri sa beneficiezi de servicii postale tacute, politicoase, la orice ora din zi si di noapte si - atentie! - mai ieftine decat la ghiseele clasice.
Un vis.

PS: La a doua cautare de indicii, premiata chiar azi cu bile de marzipan (F3), am avut si participanti romani, chiar printre castigatori! (In imagine, o mana de roman-participant-castigator.)

Saptamana 4: Aveti stampila? (si alte placeri uitate) Plus: primele livrari, posta germana, gara filmata

Zilele trecute a trebuit sa aduc de la Bucuresti niste mobila, actiune care poate fi facuta: cu un transportator neamt (inutil de scump), cu unul roman (ieftin, dar cu riscuri, dupa cum veti vedea) sau mergand eu, cu o duba inchiriata de aici, pana la Bucuresti si inapoi (tot scump, si obositor). Asa ca am gasit o firma din Romania si ne-am dat intalnire in parcarea unuia din cele trei magazine IKEA din Berlin, ca sa fiu sigur ca e loc destul pentru mutarea mobilei din duba lor in masina mea. Omul vine, obosit si morocanos ca orice sofer roman, ma intreaba daca intr-adevar viata e mai buna aici (?), mutam lucrurile si, cand sa-mi dea actele de transport, inevitabila intrebare, de care uitasem de cand sunt la Berlin: "Aveti stampila?" Eu: "Pai n-am, ca aici ati livrat mie, unei persoane fizice, n-am ce stampila sa am." El (se uita scarbit intr-o parte): "Offff..." Si tace. Dupa care, inevitabilul, partea a doua: "Atunci semnati si scrieti numele in clar, plus seria de buletin si numarul, plus CNP-ul." I-am facut omului placerea, cu toate ca nu pot sa inteleg de ce la noi intotdeauna e nevoie de cretinismul asta cu buletin, serie, numar, eliberat la data de, sectia X, CNP si asa mai departe. Am si contraexemplu: am primit la adresa din Berlin o scrisoare recomandata. Spre deosebire de postasii romani (care de ani de zile s-au scarbit sa mai urce cu recomandatele si sa te puna sa semnezi, asa ca mai bine lasa direct avizul in cutia postala si te duci tu frumos la posta - dar NU in aceeasi zi in care primesti avizul, dupa cum o sa afli de la 'doamna' de la ghiseu, pentru ca in aceeasi zi cu avizarea n-au timp sa isi dea seama unde e scrisoarea), postasii de aici suna la usa. O data, scurt. Nu de o suta de ori, batjocoritor. Nu te gasesc, iti lasa aviz. La posta, functionari multi, ghisee si mai multe, mi-au cerut un act pentru identificare, le-am dat cartea de identitate (romaneasca, evident), s-au uitat la nume si daca eu sunt in poza, m-au pus sa semnez de primire, mi-au dat recomandata, gata. A durat cam 30 de secunde. Alta data cand am primit un pachet, postasul tot nu m-a gasit acasa si mi-a lasat un biletel ca imi gasesc pachetul la cafeneaua de la parter (se pare ca e ceva uzual aici, nu se supara nici angajatii cafenelelor/mini market-urilor/florariilor/galeriilor de arta care iti gazduiesc coletele, nici postasii).
Aseara am fost si eu un fel de postas, pentru ca am dus primele pachete cu fursecuri castigate si bine-meritate de berlinezi. A trebuit sa tai orasul in lung si-n lat ca sa ajung in diferite zone (si e ceva de mers prin Berlin!), timp aveam cat de cat la dispozitie (daca nu m-as fi grabit sa ajung pana la 22:00, ora de inchidere, la MarienBurger, unde tocmai aflasem ca sunt cei mai buni burgeri din oras), iar placerea de a cunoaste oameni noi si bucuria lor de a primi fursecurile-premiu m-au binedispus cat pentru tot restul saptamanii. Inca nu sunt multi participanti, inca nu s-a raspandit vestea cautarii de fursecuri cu viteza cu care se raspandise acasa, dar pentru prima editie a fost foarte bine. Am gasit si niste cutii din carton care-mi plac foarte mult, livrez fursecurile direct in ele, nu mai folosesc caserole din plastic ca la Bucuresti, pentru ca asa nu doar arata mai bine, dar sunt si mai bine protejate la transport (pe interior le tapetez cu o hartie cerata).
Tot ieri a aparut online un nou material, tot despre prima cautare berlineza, pe berlin.unlike.net, la categoria "stories" (pentru cei care nu dau click pe link-ul de mai inainte). Sunt foarte draguti oamenii de la Unlike, dupa cum v-am mai povestit. De fapt, cine nu e dragut aici? Lumea scrie si fara sa ma anunte ca a scris despre proiect, asa cum e cazul proaspatului 365 things to do in Berlin.
In incheierea nu doar a post-ului, ci si a serii de ieri, am fost pana la gara principala. Va ramasesem dator cu o filmare de acolo (facuta cu telefonul mobil, scuzati calitatea), pentru exemplificarea diferitelor nivele ale constructiei. Cu putin noroc, ma vedeti si pe mine in poza din stanga (facuta doar ca sa am satisfactia de a putea poza cand vreau si cat vreau in gari, statii de metrou, vagoane de metrou etc. Cunoscatorii stiu la ce ma refer...). Referitor la continutul pozei: Da, am primit prima palarie din viata mea si o port cu o placere care ma surprinde pana si pe mine.
Pe saptamana viitoare!

Saptamana 3: IAmCookie, blog-urile germane si prima cautare

N-am rabdare sa astept pana maine dimineata, fiindca maine (adica azi, deja) e ziua primei cautari de fursecuri la Berlin. Teoretic ar fi trebuit sa astept pana dimineata, pentru ca atunci urmeaza sa mearga catre 2000 de berlinezi newsletter-ul unuia din cele mai respectate blog-uri ale orasului: berlin.unlike.net. O echipa mica de oameni relaxati, aproape ascunsi in podul unei case vechi, lucreaza la Unlike, un ghid pentru generatia mobila. Ei sunt alaturi de mine la prima cautare de fursecuri nu doar cu newsletter-ul, ci si in alte rubrici ale blog-ului lor, unde vor povesti despre IAmCookie. Pentru ca asemenea gesturi nu pot ramane fara rasplata, una din etapele primului fursec berlinez va contine nu doar autocolantele mele, ci si pe ale celor de la Unlike, pe care cautatorii de indicii vor trebui sa le gaseasca pentru a putea trece la urmatorul indiciu. Berlinezii au mai fost "avertizati" la inceputul saptamanii si pe alt blog foarte citit: i♥berlin.de, bilingv (germana/engleza), unde unul din autori - care avusese deja ocazia de a gusta din fursecul-beta - a publicat un post si a popularizat si pe twitter proiectul (Adi si Andrada, vedeti bine cat de departe a ajuns fotografia facuta de voi saruturilor de zane!).Nu stiu cine are emotii mai mari: eu sau ei. Pe ale mele le simt deja de cateva zile, sunt mult mai mari decat cele de pe 10 iunie 2008, cand am anuntat primul Fursec la Bucuresti. Pe atunci nu conta foarte mult daca proiectul ar fi avut succes sau nu, pentru ca totul era facut aproape in joaca. Era un hobby de-al meu transpus in lumea online. Acum, dupa ce Fursecul Mecanic a devenit, datorita voua, un proiect cu o incarcatura emotionala deloc neglijabila, incarcatura se transmite noului proiect. Berlinezii vor avea mult de muncit ca sa egaleze entuziasmul si dedicarea cu care erau cautate indiciile acasa la Bucuresti: pe vant, pe ploaie, pe ninsoare, dar si pe arsita, voi erati la lupta in cautarea indiciilor. Aici lumea ar putea fi mai comoda sau mai suspicioasa vis-a-vis de veridicitatea proiectului. Sau dimpotriva? Vom vedea, veti fi primii dupa mine care vor afla.

Fursecul si Gandul

In ziarul Gandul de azi a aparut un articol despre cele doua proiecte ale mele, Fursecul Mecanic si IAmCookie. Il puteti citi dand click aici. Revin maine cu update-ul berlinez numarul trei: printre altele, primele reactii berlineze la fursecuri.

Saptamana 2: Mall-ul cu trenuri si cei mai buni cookies din Berlin

Am fost putin racit, motiv pentru care n-am mai scris nimic pe IAmCookie, cu toate ca saptamana asta mi-am propus sa dau drumul editiei beta a cautarilor. Dar avand in vedere ca majoritatea celor care si-au exprimat dorinta de a participa la cautarea - inca neoficiala - de indicii (prin trimiterea unui mail la premiere@iamcookie.com, poate ati citit in post-ul nemtesc) muncesc in timpul saptamanii, am hotarat sa dau drumul actiunii in weekend-ul 6-8 martie. Tocmai bine imi si revin pana atunci.
M-am intalnit cu cativa din proprietarii celor mai citite blog-uri berlineze, ca sa le povestesc despre proiect. Toata lumea foarte entuziasmata, nu doar de proiect in sine, ci si (sau mai ales?) de fursecuri. Acum, adevarul e ca inainte de sosire imi facusem temele inca de la Bucuresti si stiam care sunt considerate locurile cu cei mai buni cookies din Berlin. Sunt 4-5, nu sunt multe, dar elogiile pe care diferiti useri le-au scris pe site-uri gen qype.de ma pusesera putin pe ganduri. De asta si diferenta de nuanta intre profilul de pe Fursecul Mecanic (sus in sidebar: "cele mai bune fursecuri din Bucuresti") si de pe IAmCookie ("fursecuri deosebit de bune"). Dar maine o sa schimb si pe blog-ul nemtesc descrierea, fiindca intre timp m-am lamurit: ale mele sunt cele mai bune din Berlin - fara modestie, pentru ca nu e cazul. Toata saptamana trecuta am cumparat, degustat, analizat, intrebat, cercetat si am ajuns la concluzia ca fie nemtilor le plac cookies mai catre uscat si nisipos (putin probabil), fie nu le-a facut niciodata nimeni cookies asa cum trebuie facuti: crocanti in exterior si moi in mijloc. (Cei care ati mancat F1, chocolate chip cookies, stiti despre ce vorbesc.) In plus, cele mai laudate localuri nu folosesc ingrediente de nivelul celor pe care le folosesc eu, si asta se simte imediat.
In fine, detalii despre reactiile nemtilor o sa va ofer saptamana viitoare, pentru ca atunci se va fi incheiat cautarea-beta. Pana atunci, insa, trebuie sa va povestesc despre noua gara principala din Berlin (inaugurata in 2006), pentru ca am fost zilele trecute acolo si mi-a placut la nebunie. Am purtat chiar o discutie cu cineva pe tema garii in cauza, fiindca este o senzatie ca cea in scenele de exterior din Blade Runner. O gara SF, practic, foarte pe gustul meu. Nici nu stiu daca e o gara cu multe magazine si spatii de servicii sau un mall prin care trec trenuri. In primul rand, cel mai infricosator (dar in acelasi timp si fascinant) detaliu este faptul ca trenurile trec pe doua niveluri diferite. Daca ai sosit cu S-Bahn-ul din centru pe nivelul cel mai de sus, poti sa te uiti in jos si, doua etaje mai jos, sa vezi trenul care tocmai pleaca spre Elvetia. In fiecare zi trec pe aici 550 de trenuri si 627 de S-Bahn-uri (tren rapid intraurban). Si, cu toate astea, e o liniste perfecta, nimeni nu se ingramadeste, toate marcajele sunt evidente, din prima secunda stii unde e tot ce iti trebuie. In cazul meu, parcarea subterana, unde ma astepta un Mini. Despre el, si despre Berlin ca prim oras din lume in care se pun in circulatie in mod experimental 50 de Mini-uri electrice, intr-un post viitor.

Prima saptamana: Sosirea la Berlin. Mancare bio, un smart aproape gratis.

Am avut mici neplaceri pe drum*, dar intr-un final am ajuns cu bine in Germania. Berlinul e o nebunie - stiu ca ati mai auzit asta de la multa lume, dar nu poate fi descris mai bine de atat. Cel mai non-german oras german, singurul oras nemtesc viu la orice ora din zi si din noapte (si asta nu in sensul latin, de fiesta, ci in sensul unei miscari continue, nederanjante si linistitoare, mai ales pentru cineva ca mine, care se trezea in mijlocul gazelor de esapament si al infinitelor claxoane bucurestene), orasul ideal pentru orice persoana dezghetata. Am noroc sa stau intr-o cladire veche si frumoasa din Mitte, in centrul centrului, in cartierul evreiesc. La nici 200 de metri sunt trei localuri senzationale unul langa altul: Gorilla, un local vegetarian in care se gatesc proaspat 4 tipuri de supe pe zi si 2-3 feluri principale, pe langa salate si sandwich-uri (absolut toate produsele sunt de origine controlata, adica bio, cum se spune aici), Fresh 'N' Friends, un non-stop numai cu produse bio, de la faina si cartofi pana la salate gata preparate si orez cu lapte si dulceata si Spot, un local nou despre care nu stiu nimic in afara de cateva desene-teaser lipite pe geamuri, ca sa nu vezi inauntru, si care se deschide poimaine. Fiind o persoana nocturna, sunt evident in fiecare noapte la cumparaturi, nu neparat pentru ca n-as putea sa iau o data pentru mai multe zile, ci pentru ca imi face asemenea placere fiecare mers la magazine. Le-am spus ca m-am mutat in zona - "Extraordinar! Ne bucuram foarte mult! Fiecare a zecea cafea e din partea casei." Au vazut ca am luat doua zile la rand supa-crema de dovleac, a treia zi mi-au spus ca ar vrea sa-mi propuna felul zilei, ca sa nu ma plictisesc de supa. Si tot asa mai departe.

Cel mai bun mijloc de a te misca prin Berlin, atunci cand nu vrei sa mergi cu transportul in comun (care e impecabil), este sa te inscrii la una din firmele care fac car-sharing, cum ar fi Sixt (mai sunt si altii, dar ei sunt cunoscuti pentru rent-a-car de ani de zile, spre deosebire de ceilalti, si am avut intotdeauna experiente placute). Cum functioneaza treaba? La inscriere ti se lipeste pe permisul de conducere un chip electronic. Online iti rezervi masina cu cel putin o ora inainte sa o iei, te duci la ora stabilita direct in parcare, masina se descuie cu ajutorul chip-ului de pe permis, inauntru gasesti cheile si o cartela cu care poti sa pui benzina gratis. La final, lasi cheile inauntru, incui tot cu chip-ul si pleci acasa. Singurele costuri sunt 0.20 Euro / km si cca. 1-1.5 Euro / ora. In felul asta, daca vrei sa mergi seara la cinema, asa cum am facut eu mai devreme, iti iei un smart, mergi sa zicem 10 km dus-intors, il tii 3 ore si platesti pentru asta 5 Euro. Cu metroul te-ar fi costat (2 persoane) mai mult. Nu ai treaba cu nici un ghiseu, nu vezi pe nimeni, nu semnezi de predare-primire, nu trebuie sa bagi benzina, iar costurile de mai sus se scad automat de pe card.
Salutari de la Berlin, ne vedem aici cu urmatorul update peste fix o saptamana.
*ca sa nu intru aici in detalii, am povestit pe mail celor care mi-au scris

Eu sunt Fursecul. Va multumesc, am plecat.

Cand o sa cititi post-ul asta, eu o sa fiu deja in drum spre Berlin. Am vrut initial sa fac o lista a oamenilor cu care am intrat in contact in ultimele noua luni, respectiv de cand am lansat Fursecul Mecanic, si carora aveam motive sa le multumesc. Apoi mi-am dat seama ca lista ar fi prea lunga pentru a fi publicata pe blog, asa ca multumirile pleaca de la mine catre voi sub forma unui mare nor (un nor 2.0, in mod cert), in care se regasesc:
- cei care au scris pe blog-urile lor despre proiect,
- cei care au adaugat widget-ul in sidebar-urile proprii,
- cei care mi-au trimis motivatii,
- cei care au cautat indicii prin oras indiferent de vreme, pe ploaie, ninsoare, grade minus, printre caini agresivi, pisici insistente, jandarmi ultra-zelosi, paznici de metrou in civil si pensionari curiosi,
- cei care au scris si difuzat in presa electronica si in mediile clasice despre proiectul Fursecul Mecanic,
- cei care au facut cadou, la randul lor, parte din fursecurile primite, pentru a raspandi ideea proiectului,
- cei care au contribuit la blog cu produse, cu bani, cu timpul lor liber si cu buna dispozitie nelimitata (si aici trebuie sa recunosc ca am uitat sa multumesc in ultima perioada pentru vinurile excelente Alinei si lui Paul, Ruxandrei si lui Ciprian, pentru cutia-surpriza plina de ceaiuri fine frumos ambalate Alinei, pentru sosul de merisor Irinei; si in mod cert nu-mi aduc acum aminte de toate cadourile recente)
- cei care m-au gazduit in bucataria lor in repetate randuri, Adina si Bruno,
- cei care au crezut in proiect de la bun inceput si, nu in ultimul rand,
- cei care n-au crezut in proiect.

Voua va datorez tot ce este astazi, la doar trei sferturi de an de la primul post, Fursecul Mecanic. Va multumesc pentru tot, a fost o placere.

Urmeaza sa ne vedem aici pe blog cu update-uri de la Berlin si, o data la cateva luni, cu cate o editie speciala in Bucuresti.

Va astept cu mare placere si pe blog-ul german, care o sa inceapa peste cateva zile. Va aduceti, poate, aminte de primul post de pe blog. Se chema "Salut! Eu sunt Fursecul Mecanic." Incepand cu 28 mai 2008, lumea mi-a spus mai rar Dan si cel mai des "Fursecul". Asa ca faptul ca eu sunt Fursecul sta la baza numelui noului blog, cel pentru Berlin (si nu numai): www.IAmCookie.com
Pe curand!

Cuvinte-cheie (sau: Albina are oase?)

Sunt geniale pentru ca nu au nici cea mai vaga legatura cu Fursecul Mecanic - diversi utilizatori au ajuns aici pe blog datorita rezultatelor obtinute in urma introducerii a tot felul de cuvinte-cheie in Google si in alte motoare de cautare. Iata-le pe cele mai interesante care au condus oamenii catre Fursecul Mecanic, de la inaugurarea blog-ului pana astazi, redate exact asa cum au fost scrise:

vreau sa vorbesc cu lara croft

vreau sa vad ceva despre albine (veti observa ca tema albinelor tot revine, de-a lungul lunilor, in cautari)

vind stanta atom

titluri de poezii in care personajul principal sa fie albina

salut ce mai faci?astept sa mi scrii

reteta dieta astronaut

repeta m la inceput, la mijloc, la sfarsit

poze gratis cu kaka (am aflat ulterior ca este vorba despre un fotbalist)

poze fascinante cu bucati de ciocolata

poze cu kaka si sotia lui (cum altfel?)

as dori o adresa sau o lista cum pot sa-mi scriu diferite idei

albina are oase?

castigatori refistei glamur

ce fac albinele iarna

ce inseamna intoxicatie cu ciocolata?

ce sa facem ca e frig

sunt bizar la un produs feminin din casa pe care il duci in concediu

Fursecul si Front News

In cadrul publicatiei online Front News, la partea de blog-uri, numita Front Blogs, este un interviu cu Fursecul Mecanic, proaspat publicat. Il puteti citi dand click aici. Multumesc autoarei, Oana Scarlet.

Fursecul si GoodFood

Good Food, revista care "te face sa gatesti din placere" (scoasa de BBC), are incepand cu editia din februarie o rubrica noua. Ea se cheama "Bucatari din placere" si o sa prezinte in fiecare luna cate un om care nu e profesionist in domeniu, dar gateste din placere - de aici si titlul. ;)
Rubrica este inagurata cu un articol despre Fursecul Mecanic si, in premiera absoluta, contine una din retetele mele. De-a lungul timpului, doua retete mi-au fost solicitate intens: F1, Chocolate Chip Cookies si F28, Chocolate Crinkles. Stiti bine ca nu public niciodata retetele, dar cei de la Good Food au fost extrem de simpatici cand mi-au povestit despre intentiile lor, asa ca am facut o exceptie. Mergeti si cumparati revista si cititi pe trei pagini despre Chocolate Crinkles si Fursecul Mecanic.
Multumesc foarte mult Irinei Florea pentru articol.

Fursecul 31, final sub pamant

Ar fi trebuit, de fapt, sa scriu "la pamant", daca ar fi fost sa judec dupa dispozitia catorva dintre participantii-cautatori de indicii, care au avut de-a face cu anumite organe de ordine ale transportului nostru subteran. Era evident ca ultimul indiciu va fi dificil de gasit, avand in vedere ca nici celelalte, din cursul saptamanii, nu s-au lasat mai prejos. Fursecul 31 a fost nu doar ultimul Fursec saptamanal, ci si cel mai palpitant de pana acum: ploaie zilnica, un indiciu a cazut (a fost dezlipit?) din singura cabina telefonica din Bucuresti alimentata cu energie solara, un alt indiciu, plasat pe spatele unui semn anost de circulatie, a disparut in cateva ore cu tot cu semnul din tabla, l-am relipit pe un stalp obisnuit, peste care cineva de la RATB a lipit apoi la o zi diferenta un anunt cum ca s-a desfiintat o statie care fusese acolo (nu "capatul cochet" cautat in indicii, el e desfiintat de niste luni bune) si, in fine, indiciile mici si discrete din metrou, unde paznicii - am aflat cu ocazia asta - circula si in civil, pentru a preintampina vandalizarea vagoanelor, si se adreseaza oamenilor cu "aloooo!". Intr-adevar, cu totii aratam ca pregatiti de vandalizare, e clar. Sunt convins ca, in afara aparatelor foto, aveati la voi si spray-uri cu vopsea. Recunoasteti!
In orice caz, le multumesc tuturor celor care au participat; multi au ramas la al doilea indiciu, altii au renuntat de la vechea statie de tramvai de pe Stefan cel Mare, dar sunt surprinzator de multi si cei care au ajuns pana la final. La un moment dat, se pare ca garniturile de metrou in care se puteau gasi indiciile au fost retrase, asa ca toti cei care au ajuns pana la metrou, in cautarea indiciului final, sunt declarati castigatori. Ei merita toate felicitarile, pentru ca printre ei sunt si studenti in sesiune in perioada asta si, cu toate astea, si-au dedicat zile intregi cautarii de indicii. Castigatorii au fost deja anuntati pe mail; conform traditiei, urmeaza poze si povesti:

"Povestea merituoasa il are drept personaj principal pe un domn, un civil cum ii placea lui sa-si spuna. Un civil la metrou. Pe noua linie deschisa calatorilor din Bucuresti. Spre Policolor. Tinand cont ca de la Grigorescu pana la Linia de centura sint doar 3 statii, si ca metroul circula doar pe o singura linie, nu e greu de imaginat ca de fapt sint 2 maxim 3 metrouri care se flendura înainte si inapoi spre "deliciul" metrorexului. Bon. Stim ce cautam. Un fursec tintuit. Dar ce nu stim noi inca este ca in acele 6 vagoane ale metroului se tot flendura impreuna si odata cu metroul niste ... civili.
Sa o iau altfel. Ne-am urcat la Grigorescu spre Policolor. Cand am realizat ca sint vagoane din cele vechi, ca nu poti trece dintr-un vagon intr-altul ne-am zis ca asta este nebunie curata, ca cine stie cate ture o sa facem asa, mutandu-ne in fiecare statie in alt compartiment. Ei asta este! Am coborat la prima cu gandul sa ... ceva. Sa aplicam o strategie. Strategia a fost sa ramanem pe peron. Sa luam urmatorul metrou si sa mergem pana la capat (adica inapoi in grigorescu) ca sigur sta acolo mai mult si putem verifica mai multe compartimente. Metroul se intoarce dupa 5 minute pe acelasi peron, in sens invers. De data asta ne urcam fiecare in cate un vagon. Eu aveam telefonul cu care puteam face foto, iar Ch aparatul foto. Cat e statia de lunga ma plimb dintr-un capat in altul, ca la plimbare, ca pe bulevard, ca si cum n-as fi fost intr-un metrou. Uitandu-ma, fireste, dupa fursecul tintuit. In celalalt compartiment erau doi neni. Doar ei doi. Se uitau inspre mine, vorbeau, desi nu vroiau sa para a fi impreuna. Cobor in statia de la grigorescu. Ch coboara si el la distanta de doua compartimente si, ca o diversiune, se indreapta spre iesire, eu ramanand pe peron sub privirile suspicioase ale civililor. Eu la randu-mi privindu-i cu suspiciune. (Ce se tot uita astia la mine? Ce nu-i conform? De ce sint atatia ... neni care nu par a pleca acasa?) In cele din urma vine si Ch si incercam sa profitam de faptul ca metroul sta cateva minute. Ne uitam in doua vagoane si in al treilea observ indiciul. Fericita ii spun lui Ch sa scoata aparatul si ma indrept sa-l pozez cu telefonul mobil. Nici bine nu imi indrept telefonul spre semn ca aud o voce spunand "nu e voie sa se faca poze!" Ch: "de ce?" Eu fac repede o poza si ma intorc si-l intreb pe respectivul "ce se intampla daca facem poza?" "Nu e voie!" Scoate o legitimatie in timp ce ne spunea "Sint civil. Sint civil din mai multe motive. Sintem mai multi. Sintem in tot metroul." "Dar care este problema cu pozele? Ce este asa secret in metroul asta de nu avem voie sa facem o fotografie la semnul asta?" moment in care ii arat semnul si Ch incepe sa-i explice, spre mirarea mea, ce-i cu patratelul ala alb pe geam. "Este un concurs si trebuie sa facem poza la imaginea aia. O singura poza, doar la semnul asta. Daca vreti, dupa ca facem poza va aratam apartul sa vedeti ca in cadru este doar semnul ala." "Nu avem voie sa lasam pe nimeni. Au aparut mai multe poze pe internet si apar discutii. Exista motive sa nu lasam sa se faca poze. Nicaieri. Nu sint numai eu civil." Realmente omu' marcase fursecul, marcase indiciul. Eu deja ma iritam cu atat civil si imi venea sa-i spun "Bai nene, mai las-o moale cu civil/ civili/ si mai multi civili".
Ne dam seama ca nu avem nici o sansa sa mai facem o poza. Eu incerc inca o smecherie, ma prefac ca vorbesc la telefon si incerc sa fac inca o poza. Nu iese nimic. Nu nimeresc. Ne dam jos la urmatoarea. Vine urmatorul metrou, in sens invers. Acum stiind ce si cum, observam toti civilii ;)) Ne urcam intr-un vagon in care nu par a fi civili oamenii ;) dar nici indiciu nu e. Un civil in celalalt compartiment se labartase pe 3 scaune si citea ziarul. Se plictisea saracu'. La statia urmatoare coboram si ne dam seama ca nu prea mai avem sanse sa facem o poza. Deja se uitau suspect baietii, civilii. Ma uit la poza "furata" i-o arat si lui Ch care, nestiind ca am facut-o, se bucura nespus si ne spunem ca una mai buna si adevarat ca asta nu se putea. Ne indreptam spre iesire, spre legatura cu Unirii."

"A fost o vanatoare foarte speciala pentru mine, am cunoscut 5 oameni (4 vanatori + 1 prieten de-al Sofiei, pe care am convins-o sa vina la vanatoarea asta). Am avut noroc cu Bianca si Florin, ei au vazut primul indiciu. Am cautat o vreme impreuna (ei si noi (noi = eu si Sofia)) apoi a vazut Bianca printr-o intamplare indiciul care noi stiam ca ar fi pe un stalp. A doua cautare am facut-o cu Oana, care a observat indiciul de pe spatele indicatorului din intersectia de langa Cafepedia. Am plecat inspre singurul muzeu de care stiam sa fie prin zona, am dat niste flash-uri dubioase cu o lanterna paznicului de acolo sa il intrebam daca muzeul a implinit recent 50 de ani si aflam ca da. Ne-a luat o vreme sa gasim indiciul respectiv, am dat o tura in jurul muzeului inainte sa trecem prin pasaj sa verificam si cealalta parte a strazii doar ca apoi sa aflam ca de fapt era foarte usor de gasit. Apoi a venit din nou unul din indiciile problema, cel din cabina telefonica. Aici tin minte foarte bine ca Oana a observat ca mai erau 2 persoane care cautau serios indiciul din cabina de peste drum, pentru ca apoi am zis sa ne grabim, sa nu il gaseasca ei inainte (asta era de fapt doar in mintea mea probabil) pentru ca am inceput sa fugim pe scari si mi-am scrantit putin piciorul. La cabina asteptam sa putem intra si noi sa verificam, stiam ca cei doi vorbisera cu tine si ai spus ca e mai greu de observat asa ca am verificat fiecare colt ca sa aflam cand am ajuns acasa ca de fapt fusese dezlipit (intentionat sau nu) inainte sa ajungem noi acolo. Acasa am vazut mesajul tau si am avut noroc cu poza cu Oana in cabina.

Pe Stefan cel Mare am ajuns chiar dupa un examen, pe la 10 jumate seara. Ploua iar, dar acum am mers cu Oana si Andra si am gasit cabinele foarte usor. Indiciul insa mie nu mi-a sarit in ochi, Oana l-a observat, am facut poza pentru cautarile ulterioare si apoi ne-am intors acasa.

Indiciul cu poza a fost probabil cel mai greu de pana acum. Stiu ca il intrebam mereu pe Filip daca l-a gasit si mereu raspunsul era acelasi. Am aflat sambata ca era vorba de statia lui 205 dar nu am putut merge din cauza examenului de duminica. Asa ca azi, impreuna cu Sofia si Teo, am luat masina si am mers pe Ion Ionescu de la Brad in cautarea locului cu pricina. Ne-am despartit sa acoperim o zona mai mare, Sofia a gasit indiciul aici. Am plecat apoi, tot cu masina, din fericire, sa cautam restul liniei de 205, fara sa stim cum exact se ajunge in capatul actual. Am ajuns printre altele pe ruta lui 112, la capatul lui 331 si intr-un final la capatul lui 205. Am cautat si pe aici o vreme, am cautat chiar si zona aia dubioasa de la lac, foarte intunecata, dar am stiut aproape sigur ca e in cabina aceea veche cand am vazut-o. Era un indiciu foarte foarte scurt ceea ce mi s-a parut ciudat. In orice caz, am aflat si ultima locatie si am luat metroul de la Aurel Vlaicu 5 statii pana la Unirii + 4 statii pana la Nicolae Grigorescu ca apoi sa ne intalnim cu Filip care venise sa caute ultimul indiciu. Am cercetat destul de repede cele 2 metrouri care circulau pe linie, schimband vagoanele intre statii, eram mereu impartiti. Nu am gasit nimic in schimb, iar la a treia intoarcere am aflat ca de fapt vagoanele cu indicii intrasera in revizie. A fost oarecum dezamagitor finalul, dar uitandu-ma inapoi chiar a fost o vanatoare pe cinste, cu multe evenimente ciudate (3 indicii disparute..), cu o gramada de oameni si multa multa distractie."

"Iata ca, in ciuda racelii si a febrei care nu s-a domolit de tot, am reusit sa inchei cursa pentru F31. Cred ca a fost cursa cu cele mai multe obstacole din istoria Fursecului Mecanic. Dupa indiciul cazut din cabina telefonica, semnul de circulatie furat / mutat cu tot cu indiciu iata ca pe final oamenii rai de la Metrorex stateau cu piedica pusa, punand bete in roate celor cativa cautatori care ne-am calificat pana la final ... De data asta am fost cu Andi si cu Adi. Nico s-a urnit greu la fursecul asta, desi este vorba de ciocolata - her favourite -, si a abandonat repede dupa etapa cabina telefonica - stefan cel mare iar G. m-a insotit numai pana la capatul lui 205 ... unde era cat pe-aci sa ne manance cainii :). Revenind la metrou, ne-am gandit (Andi a dat tonul) ca in mesajul tau este ascuns un alt indiciu - acea informatie referitoare la faptul ca mai sunt 333 de zile pana la finalul anului 2009 nu putea fi pusa acolo doar cu titlu decorativ. Trebuia sa insemne ceva - oare Magistrala 3 - Linia 3 - Vagonul 3? Vedem ... Am decis sa ne urcam de la inceput in vagonul al 3-lea dar nu ne-am hotarat din care capat sa pornim numaratoarea. Oricum pe sistemul asta aveam doar doua vagoane de verificat in fiecare tren - al 3-lea de la coada la cap si al 3-lea (in sensul invers celui de deplasare) si al 3-lea de la cap la coada (in sensul de deplasare). Am inceput de la coada la cap pentru ca era vagonul gol si puteam sa verificam in liniste fara ca lumea sa se uite la noi ca si cand am fi scapat de la spitalul 9. Am verificat fiecare coltisor. Aproape ne-am tavalit si pe jos in ideea ca poate gasim ceva pe sub scaune ... Da, stiu, era absurd sa fi lipit indiciul sub scaune dar te pui cu dependentii ... Cum nu am gasit nimic am asteptat sa se inchida usile, ca sa le verificam si pe ele, iar la statia urmatoare ne-am mutat in celalalt vagon - al 3-lea de la cap la coada. Acolo era un singur om asezat pe scaun. Am zis ca putem sa-l ignoram pentru ca nah ... e doar el - noi eram 3. Deci chiar daca ne crede nebuni, cu atat mai mult nu o sa se ia de noi. Inca de pe la mijlocul vagonului am vazut indiciul si nu m-am putut abtine sa nu chiui si sa strig catre cei 2 parteneri de cautare: "Uite-l, uite-l acolo!". Ne-am bulucit toti 3 peste el, inarmati cu aparate foto, gata sa tragem la tinta cand ... ce sa vezi ... domnul de pe scaun ne face semn ca e de la Metrorex si ca nu avem voie sa pozam. Am furat o poza pe sub fular, chiar 2 - nu sunt foarte clare - si ne-am gandit fca la prima coboram, mergem in alt vagon iar la capat - cand capcaunul sigur o sa se dea jos - ne intoarcem in vagonul cu indiciu si ne pozam cum se cuvine. Zis si facut. La capat omul se da jos si se urca in alt vagon. Noi fericiti, trop-trop spre vagonul cu indiciu, gata de poza. Cand colo ... pe peretele pe care il gasisem nu mai ramasese decat o urma de colt nedezlipit corespunzator. Aruncam o privire razanta spre locul in care statuse omul de la Metrorex si vedem acolo o hartie mototolita. Exact, era chiar indiciul! L-am desfacut cu grija si am incercat sa-l reconstituim. Arata prea jalnic ca sa putem sa-l lipim la loc. Era zdrente :( asa ca l-am luat cu noi, i-am facut poza si am incercat sa-ti trimitem sms pe loc, chiar din metrou. Desigur, pe magistrala 3 nu e semnal decat la Nicolae Grigorescu deci ... abia acolo am putut sa apsam Send. Nu am primit mesaj de remis deci nu stiu daca strigatele noastre de ajutor au ajuns la tine. Am incercat sa verificam si in celelalte trenuri. Initial am crezut ca sunt 3 trenuri dar dupa o observatie mai atenta ne-am dat seama ca erau doar doua. Am cautat la fel, al 3-lea vagon de la coada la cap si de la cap la coada si nu am gasit nimic. Presupunem ca si acel indiciu a cazut la datorie ... Noi am fost acolo pe la ora 4 dupa-amiaza... Deci cine a ajuns dupa noi nu cred ca a mai prins ceva ... Speram ca am fost ultimii si ca, prin exuberanta mea, nu am stricat jocul celorlalti cautatori ... "
"Primul indiciu, o poza a unei statii de mijloc de transport in comun, probabil un tramvai....numarul 42... Deschidem harta tramvaielor RATB pentru a vedea traseul acestuia. Ne dam cu parerea unde ar fi putut fi semnul si hotaram sa pornim pe linia tramvaiului de la capatul din Piata Presei Libere. Descoperim strada si incepem cautarile fiecare pe cate o parte. Verificam toti stalpii pana in capatul celalalt al strazii, nu gasim nimic, facem poze cu semnul statiei de tramvai si pornim inapoi schimband partile intre noi. Din fericire, nu departe si nu pe un stalp gasim indiciul. Ajungem la masina si trimitem mailul apoi asteptam. Ajungem acasa, verificam mailul... nimic. Mai stam un pic si iar... nimic. Primul lucru a doua zi dimineata verificam mailul. A scris! A scris! Urmatoarele doua indicii au fost usoare. Apoi ajungem la cabina telefonica alimentata cu energie solara. Gasim cabina cu pricina, dar cautam de cateva ori bune indiciul si nimic. Ne gandim ca poate in zona or mai fi amplasate si alte astfel de cabine.... dar nimic, asa ca plecam acasa cu gandul sa revenim mai tarziu. Ma gandesc bine daca sa scriu sau nu ceva referitor la faptul ca nu am gasit indiciu si pana la urma imi iau inima in dinti si scriu, dar nu mai asteptam raspunsul si ne intoarcem. Cautam iar si iar, dar tot nimic. Dam sa plecam si ma uit pe blog.... trebuia doar sa facem o poza cu cabina si sa o trimitem pe mail.... ne intoarcem si ne conformam apoi ne intoarcem fericiti acasa unde am asteptat urmatorul indiciu care a venit in urmatoarea dimineata. O alta poza. E usor. Trebuie sa fie pe Stefan cel Mare undeva unde nu mai merge tramvaiul... Str. Viitorului e inchisa pentru reparatii!!!!! Acolo trebuie sa fie! Asa a si fost. Gasim urmatorul indiciu in cabina telefonica impreuna cu o alta poza. Aceasta noua imagine ne-a dat mari batai de cap. In ziua respectiva am facut o plimbare de doua ore prin Bucuresti prin zone care ni se pareau noua ca ar fi putut fi respectivul capat de linie, ne-am intors acasa si am continuat cercetarile pe internet; inca 4 ore :(( si nimic.

A doua zi am luat-o de la capat si tot nimic. La un moment dat mi-a venit ideea de a trimite poza tuturor prietenilor mei. Am avut noroc. Unul din ei stia exact unde este si despre ce autobuz e vorba. Apoi cautand pe internet, avand acum datele am gasit si poza. Invers nu am gasit-o si am cautat si am cautat si am cautat....

Am uitat sa precizez un lucru. Pentru ca nu gaseam si nu gaseam acel fost capat de autobuz si pentru ca eram atat de descurajata, am trimis un mail si la info@ratb.ro cu speranta ca or sa ma lumineze ei.... dar nici asa nu am avut mai mult noroc.

Binenteles ca ploaia, vantul si frigul nu ne-au tinut departe si am pornit spre locul cu pricina. Foarte fericiti am fost cand am gasit si urmatorul indiciu care ne trmimitea la capatul actual al lui 205. Am cautat ceva capatul de linie, pentru ca m-am dovedit un copilot nepriceput de data asta. Noroc cu Adrian care se descurca de minune si se orienteaza bine in spatiu.

La locul respectiv am inceput sa cauta pe toti stalpii si nimic. Nu se poate, trebuie sa fie pe undeva! Urcam o mica panta ca sa cautam si pe stalpii de langa drum si ce sa vezi: o cabina telefonica!!!! Am srtigat la Adrian si am grabit pasul catre cabina in care trebuia sa se afle indicul. Am avut dreptate. Am intrat repede pe facebook si l-am lasat pe Adrian sa se imprieteneasca cu Autobuzul Norocos pentru amandoi. De dimineata am primit mailul care spunea ca avem de asteptat ultimul indiciu care s-a cam lasat asteptat. Dupa ce l-am citit ne-am gandit ca e un mesaj ascuns in indiciu..333...tronsonul 3, vagonul 3 (indiferent de capatul trenului), linia 3 (de la N.Grigorescu). Am luat-o pe Crina care era prea bolnava ca sa conduca si am pornit in cautari. In primul al treilea vagon in care am cautat nu am gasit nimic; nu ne-am lasat descurajati si am cautat si celalalt al treilea vagon si ...am gasit indiciul! Mai era o singura persoana in vagon asa ca ne-am scos aparatele insa imediat am auzit un "Alo!!!". Omul era de la Metrorex... A facut Crina o poza cu indiciul si in urmatoarea statie am coborat cu gandul sa ne intoarcem in vagonul norocos. Intre timp l-am pierdut pe Adi care nu a mai apucat sa se urce in tren asa ca am ramas doar eu si Cina. Am fost foarte dezamagite cand ne-am urcat si nu am mai gasit indiciul pe care il vazusem cu doar cateva minute mai devreme. :(( L-am gasit mai tarziu mototolit pe un scaun. Starea lui se vede in poze. Nu ne-am lasat batuti... Am cautat in toate garniturile, dar nimic. Am ramas doar cu indiciul dezlipit, rupt si mototolit pe care am incercat noi sa-l compunem la loc, dar nu mai era acelasi lucru. In forma asta a ramas lipit in palma mea pana am ajuns acasa."